O excepţională „punere în abis“ a filmului minimalist românesc reuşeşte regizorul Corneliu Porumboiu în „Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism“.

Noul film al lui Corneliu Porumboiu, „Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism“, nu este atât „un film despre facerea unui film“, aşa cum atât de des a fost deja prezentat, cât mai ales un film – pur şi simplu – despre film, despre conceptul de cinema, mai bine zis despre „gândirea“ unui film.

Sigur că respectiva încadrare pripită l-ar înscrie într-o serie de pelicule ilustre despre producţia unui film, cum ar fi „8 ½“ al lui Fellini, „Noaptea americană“ a lui Truffaut sau românescul „Secvenţe“, de Alexandru Tatos.

Discuţii nesfârşite

Filmul lui Porumboiu se diferenţiază însă de această serie exact prin ceea ce spuneam mai sus, apropiindu-se mai degrabă de anumite pelicule experimentale franţuzeşti post-nouvelle vague. Într-adevăr, nu vom vedea în acest film nicio scenă de filmare propriu-zisă, iar detaliile în sine ale procesului de producţie sunt pomenite foarte sumar.

Platoul efectiv de filmare există, dar în afara cadrului, el este doar pomenit în replicile celor care bănuim că se ocupă cu aşa ceva. În schimb, avem discuţii nesfârşite între regizor şi una dintre actriţele sale (care, nu întâmplător, îi este şi amantă). Discuţii despre natura cinemaului, în principal, dar şi despre orice îi pică bine „autorului“ la un moment dat.

Limitele limbajului

În acest fel, Porumboiu nu face altceva decât să continue explorarea naturii limbajului şi a limitelor comunicării (ale gândirii conceptuale, de fapt) pe care a întreprins-o în precedentul său film, „Poliţist, adjectiv“. Aşa cum acela era, de fapt, un pseudo-policier, şi acesta este un fals film despre lumea filmului şi despre teribila „singurătate a cineastului de cursă lungă“.

În plus, pare că niciodată cin