În preambulul Festivalului „Viaţa e frumoasă“ din luna noiembrie, la Opera Naţională Bucureşti s-a jucat „Costumul“, un spectacol al celebrului regizor englez Peter Brook

Scena Operei rămâne goală, luminată în spate de un albastru indigo. Nişte scaune colorate, albastre, verzi şi albe sunt aruncate ici-colo. Nişte cadre metalice de uşi taie scena. Actori de culoare joacă diverse personaje. Mănâncă fără să mănânce, se fac că poartă câte o tavă în braţe, trec prin barele de metal dintr-o parte în alta a scenei.

O fată foarte frumoasă, Matilda (Nonhlanhla Kheswa), cântă sfâşietor, după ce îşi înşală bărbatul (William Nadylam) din plictiseală. El o prinde asupra faptului, un preot a avut grijă să-i spună adevărul, şi se răzbună: o pune să poarte tot timpul costumul uitat în casă al amantului. Soţul dă dovadă de o obsesie ucigătoare, maladivă, terorizantă, iar ea, prinsă ca într-o menghine în acest tip de „teatru al cruzimii“ psihologice, nu mai are scăpare.

Să ierţi, să uiţi

Ce să faci când trebuie să înfrunţi un adulter în familie? Să ierţi, să uiţi, ne spune un actor-narator, voce a aceluiaşi prezbiter. Însă soţul nu poate nici să uite, nici să ierte. Ea, ca să se salveze, intră în tot felul de comisii şi comitete care o ţin ocupată.

Brook face astfel o satiră subtilă a acestor întruniri cu totul inutile. Fata dansează în paşi delicaţi cu costumul amantului, pe care-l poartă pe o mână. Costumul, rupt parcă din tablourile lui Magritte, a devenit parte din ea însăşi, o prelungire a fiinţei ei cu care e obligată să trăiască.

Cerul şi haznaua, din Africa

Soţii merg braţ la braţ prin oraş bătând delicat pasul pe loc. Acesta este poate unul dintre cele mai expresive momente ale spectacolului. Pozează într-un cuplu fericit. Matilda însă nu poate scăpa de costum, trebuie să-l aducă împreună cu ei la masă sau în pat. Costumul e o umbră