Aseară, la sala Palatului, Horia Andreescu ne-a condus în luxurianţa sonoră a arhipelagului simfonic numit Mahler: simfonia a II-a ”Învierea”, cu Orchestra Naţională Rusă, corul Filarmonicii ”George Enescu”, Anita Hartig (soprană) şi Bernarda Fink (mezzosoprană).

Se spune că un creator trece un anumit prag, înalt, de legitimitate artistică în măsură în care reuşeşte să contureze prin opera sa o lume a lui, unică, în care odată intraţi vedem direct în lumea noastră lucruri pe care altfel nu le-am putea vedea. Lumea creatorului nu este o lume în care se evadează, ci o lume din care înţelegi mai bine lumea ta. Născut din confruntarea unui special înzestrat cu angoasele comune, arhipelagul Mahler este fascinant şi înspăimîntător, ademenitor şi copleşitor.

Sensibilitatea lui Mahler este specifică artiştilor din Viena sfîrşitului de secol XIX. Un pic expresionistă, dar în continuare atentă la forme şi tradiţii în exprimarea ei. Cum bine sesiza cineva, şi Mahler şi ceilalţi mari compozitori din cercul vienez al timpului (Bruckner, Reger, Strauss etc) încearcă să rescrie simfoniile lui Beethoven. Dar să le rescrie ei. Nu a fost greu să sesizăm aseară, în simfonia a II-a de Mahler, motive din simfonia a IX-a de Beethoven. Dar, pe cît de clare erau aceste apropieri, pe atît de diferit sunau în arhipelagul Mahler. Luat repede, cred că asta aş spune că aceasta este principala caracteristică a sensibilităţii muzicale creatoare din Viena vremii lui Mahler: pe de o parte, o afirmare nemaiîntîlnit (la acea vreme!) de puternică a subiectivităţii, a spaimelor, angoaselor şi suferinţelor, a mizeriilor intime şi a lansajului spre transcendenţă ca o evadare din conjunctura noroioasă a vieţii fireşti şi, pe de altă parte, un respect extraordinar pentru tradiţia muzicală, o conştiinţă apăsată a obligaţiei de a continua ceva măreţ venit din urmă. Peste un secol, creatorii de muz