În 1990, setea de capitalism era nepotolită și satisfăcută din plin de prima călătorie în Franța. Mă reîntîlneam cu prieteni fugiți (Vișniec, Flămând, Romoșan, Kenereș), aveam ocazia să văd două legende vii (Monica și Virgil), dar, mai mult decît oricît, să străbat Parisul pînă-mi cădeau picioarele.

Povestea fotografiei blestemate s-a petrecut pe Saint Denis, iar cunoscătorii știu despre ce fel de stradă vorbesc. Veneam de la Monica și Virgil (așa le ziceam și n-am să fiu ipocrit să mă prefac pios) și am luat-o pe drumul prestabilit. Făcusem poze și-mi purtam aparatul pe umăr. Mă uitam în stînga și-n dreapta, curios nevoie mare, atent la ofertele fetelor. Sub 500 de franci nu voia să scadă nici una mai acătării. La cîțiva metri în fața mea, o motocicletă derapează și doi tipi se iau la bătaie. În aceeași clipă, îmi trece un gînd strălucit prin minte. Voi face poze și voi vinde pentru ediția de dimineață a ziarelor. Voi fi bogat. Armez, încarc blițul și dă-i! Un flash, al doilea, al treilea. Brusc, bătăușii se opresc, polițiștii, ieșiți ca din gaură de șarpe, își încrucișează brațele. Iar toate curvele se dau de trei ori peste cap și, din îngerițe, devin harpii.

Mă înconjoară și încep să tragă de aparat. Tonul urcă. Cuvintele sînt pline de reproșuri și amenințări. Harpiile mă înconjoară definitiv. Tot mai multe mîini mă trag de brațe, de păr, de haine. În sfîrșit, cîteva degete dibace îmi desfac aparatul, extrag cartușul cu film și întind pelicula. Brusc, strada redevine normală: fetele îmi fac propuneri, polițiștii arestează, iar imaginile cu Monica și Virgil se voalează pentru totdeauna.

În 1990, setea de capitalism era nepotolită și satisfăcută din plin de prima călătorie în Franța. Mă reîntîlneam cu prieteni fugiți (Vișniec, Flămând, Romoșan, Kenereș), aveam ocazia să văd două legende vii (Monica și Virgil), dar, mai mult decît oricît