Despre ultimul său volum, Pe cine numim „Eu“? – În căutarea sinelui pierdut, apărut recent la Editura Nouă, Bucureşti, Eugenia Grosu-Popescu ne avertizează din prima pagină că ar fi plin de greşeli, dar se referă numai la cele personale. Mai adaugă şi că va trebui să admitem în cursul lecturii stilul oral în scris, care îi este mai familiar şi că preferă să citeze oameni şi nu cărţi. Până aici, totul ar fi în ordine, dar sinceritatea autoarei va face astfel încât nivelul de aşteptare al cititorului să fie ridicat şi să trateze textul ca pe o provocare amabilă.

Cartea, în sine, ar putea fi încadrată ca o piesă literară de factură memorialistică, dar nu este numai atât. Nuanţa sub care evoluează amintirile în cuprinsul cărţii pare a fi mai degrabă un pretext pentru elaborarea unui roman fracţionat în planuri itinerante pe care autoarea, plasându-se între personaje, le expune cu degajarea şi cu ochii curaţi ai celui care le-a trăit şi le-a simţit. Introducerea în ambianţa cărţii revine unei secţiuni de poezie. Paginile conţin versuri de tentaţie aforistică („un porumbel fără zbor/ e o pasăre fără viitor“, „mângâierile sunt coaja primejdiilor“, „vai celui care învaţă o limbă străină/ca să-şi poată vinde ţara/ fără translator“),militantă (De-a terorismul), de iubire (Halucinantă, Ce face, Basm pentru oameni mari), existenţială (De ce?, Ani de război), nostalgică (Într-o zi), manieristă (Şlefuitorului de lentile din Delft, Stau) ori abandonate unui lirism obiectiv (Cercul şi punctul). Buchetul poetic emană parfumul unor versuri ale Magdei Isanos (Mă tem) sau structura lirică a lui Marin Sorescu (Pericol, Reconstituire, Un caz diperat) şi Ion Barbu (Ce tineri am fi) şi în el găsim piese superbe (M-a strigat, Ce face, Există pe lume etc.), precum şi câteva care par neterminate, gratuite ori aşezate întâmplător aici (Accident în munţi, Interviu cu o g