Suntem în ultima săptămână a festivalului şi experienţele adunate ne împing, vrând-nevrând, spre diverse comparaţii şi concluzii.
Articol semnat de Mihai Cojocaru
La concertul lui Vadim Repin cu Orchestra Naţională Rusă, dirijată de fondatorul său, Mihail Pletnev, am ajuns după două zile de Mozart, la Ateneu, cu Maxim Vengherov şi Hilary Hahn. Nu vreau să cânt în corul dogit al lamentărilor, dar în primele minute la Sala Palatului am avut impresia că mă uit la un film mut. Ce poate fi mai absurd decât un Prokofiev sub capac? Culorile, energia, poanta, spontaneitatea schimbării caracterelor, puse într-o vitrină mare şi perfect opacă... De altfel, dacă nu ai norocul să stai în primele rânduri ale sectorului central, unde se aude sunetul direct de pe scenă, nereflectat/neabsorbit, toate orchestrele şi toţi soliştii sună la fel. Desigur, dacă sunt bine dispuşi, unii vor suna mai tare, dar poţi să-ţi iei adio de la amprenta proprie a fiecăruia, pe care o dă timbrul, iremediabil pierdut în stofa groasă rămasă din timpurile când cei de la tribună deveniseră ei înşişi surzi.
În succesiunea concertelor, de la o zi la alta, se creează nişte regii întâmplătoare, dar nu mai puţin interesante. Practic, într-o singură zi, le-am ascultat pe primele trei staruri ale violonisticii mondiale actuale. Venit după cel-pentru-care-nu-există-cuvinte, Vengherov, şi o Hilary Hahn cu un sunet impecabil, mândru şi solid ca un Cadillac, universal aplicabil la Mozart, ca şi la Brahms, Vadim Repin a părut prototipul clasicistului. Echilibrat, atent la întreg, integrat în dialogul cu orchestra, marele violonist rus reprezintă visul oricărui inginer de sunet, scutit de bătăile de cap ale reglajelor dinamice de studio. Profilul cameral al Concertului nr. 2 de Prokofiev a suferit ca Iona în măruntaiele monstrului, dar fără izbăvirea de la final. Din ferici
