- Eugenia. Povestea unei femei care a învins moartea cântând -

Primul pas

Pragul ăsta de lemn, de la mansarda spitalului... Nici de grosimea unui deget de copil. O ieşitură din po­dea, abia sesizabilă. Ani de zile i-au trebuit Eugeniei, ca să-şi poată ridica piciorul peste această muchie. O ju­mă­tate de centimetru... În oda­ia de dincolo - un fel de holişor - sunt două fotolii, o măsuţă scundă cu câte­va reviste medi­cale, un raft gol pentru cărţi. Obiecte nemişcate, într-un praf străveziu, străbătut de fire de lumină ce coboară prin geamul pieziş al mansardei. Îşi amin­teşte: strângea cu disperare ca­drul de fier în mâini şi se căznea, plângând, să păşească până aco­lo. Un pas. Un vârf de pas. 27 aprilie, 2009. Cea mai fericită zi din viaţa Eugeniei Cimborovici Teodoreanu...

"Femeia asta nu are cum să mai meargă vreodată!", a auzit nişte voci de medici, dincolo de uşa camerei de spital. Avea muş­chii corpului morţi, îi ridicai în palmă ca pe nişte cârpe putrede. Escare adânci îi mâncau tru­pul. Era iarnă, acum şase ani, 24 decembrie, când a fost adusă în micuţul spital din Laslea, undeva, lângă Si­ghişoara. Peste satul odini­oară săsesc se auzeau cân­tecele colindătorilor. Doi băr­baţi spătoşi o coborau dintr-o salvare mare, ce aştepta fumegând în ger, cu motorul pornit, venită în grabă dinspre Bucureşti. Luni şi luni de zile a stat apoi, com­plet inertă, pe un pat din această mansardă. Stafie albă, cu cearcăne adânci, ca nişte umbre înfricoşătoare, neputând să mişte decât ochii pe tavanul pieziş, de scân­duri geluite. I se spusese că va rămâne paralizată toată viaţa, după atâtea cancere şi operaţii, câte îi sfârtecaseră trupul. La început s-a răz­vrătit, apoi a învăţat aşa, "sin­gură şi deodată, aproape pes­te noapte" să accepte rea­litatea. "Am înţeles, ca-ntr-o luminare, ceva ce nu ştiu­sem până atunci. Ceva fun­damental, vindecător!