În primăvara acestui an, la National Portrait Gallery din Londra, am văzut expoziţia unuia dintre primii și cei mai însemnaţi artiști documentariști ai lumii, George Catlin (1796-1872). De el mă leagă o îndelungă admiraţie și, pot spune, o „amiciţie“ peste timp: după ce, în 1971, la București, s-a deschis Biblioteca Americană (dispărută, din păcate, după anul 2000 din peisajul cultural al Capitalei), am luat pentru prima dată contact cu opera acestui plastician de excepţie prin monografia lui Harold McCracken (1.), prin studiul lui John C. Ewers (2.) despre pictorii Vestu lui american, prin albumele lui Peter Hassrick (3.) și Royal B. Hassrick (4.) și prin volumele semnate chiar de artistul în cauză, pe atunci proaspăt reeditate (5.). Fusesem atît de impresionat de picturile lui George Catlin și de viaţa aventuroasă pe care o dusese cutreierînd preriile și munţii pentru a aduna acel valoros portofoliu documentar, încît, student în anul al treilea la secţia de Istoria și Teoria Artei a Institutului de Arte Plastice „N. Grigorescu“, am ţinut o conferinţă despre creaţia acestui pictor într-un cadru studenţesc (fapt ce mi-a „îngreunat“, mai apoi, dosarul...).
Tot la acea vreme, la împlinirea centenarului morţii artistului, în 1972, am oferit revisteiViaţa studenţească un articol intitulat „George Catlin, pictorul preriilor“, care a fost refuzat, dat fiind conţinutul și conexiunile care puteau fi făcute cu Statele Unite, într-o perioadă nu prea fastă pentru relaţiile diplomatice avute cu acea ţară. (A nu se uita că, în 1971, fuseseră emise Tezele din Iulie, care stabileau traiectul culturii naţionale pentru următoarele decenii comuniste.) Multă vreme după aceea, redactorul căruia i-l dădusem mă ironiza cu apelativul „pictorul preriilor“ de cîte ori mă întîlnea! De atunci și pînă azi, dragostea mea pentru Catlin nu a scăzut și, de fiecare dată cînd am avut