Ciclism, baschet, snooker
Actualitățile fiind cele pe care le știm, minut cu minut, vine totuși o zi, vin două, vin trei zile în care te apucă amocul și te saturi de ele, de toate trivialitățile “personalităților accentuate” (vorba inspirată a lui Tudor Octavian), de toate șuturile în …, de toate trimiterile la … și te trezești alergînd după o biată inactualitate curată, nescandaloasă, fără de titluri pe cinci coloane, băgată în seamă doar de cîțiva originali, violent plicitisți de tot ce-i meme, dede și f de la fleoșc.
Un ciclist american, Horner, om la 41 de ani, pierdut ani de zile prin plutoanele nu știu cîtor tururi europene, cucerește Turul Spaniei și se zice imediat că a scris o pagină de istorie; l-a lăsat pe Nibali, favoritul, la 37 de secunde, în penultima etapă, pe o ceață neagră, escaladînd un munte cumplit, Angliru; cînd a coborît de pe biclă, l-au dus pe brațe, epuizat; m-am gîndit imediat - cum e normal, nu? - la ce “a luat” și cum se va trece la demitizarea performanței lui. Nici o inactualitate - căci nu mi se va spune că Horner rivalizează la zi cu Messi - nu e nevinovată și nu poate să scape de presiunea suspiciunilor actuale. După Horner, m-am uitat cîteva nopți la europeanul de baschet, unde Franța lui Tony Parker învingea în semifinală pe Spania atotfavorită, iar în finală o cam zdrobea pe Lituania, cea de mult dotată cu un cuvînt greu în tot ce ține frenezia acestui joc unic, avînd ca țintă un obiect fixat deasupra terenului - coșul fascinant.
Încă din semifinală, un fost jucător al naționalei noastre transmitea comentatorilor că nu crede în șansele Franței fiindcă se bazează pe un singur om - ceea ce părea valabil, conform cu tot ce știm de-o viață despre orice sport de echipă. N-a fost așa. Franța lui Tony Parker a condus de la început cu un avans de 14 puncte și a încheiat la 80 - 66. Tony Parker e extraordinar, toți spec
