Nu poeţii lipsesc literaturii române postbelice, ci cunoaşterea şi recunoaşterea lor. Acestea se fac (căci a cunoaşte este un proces, un efort, nu rezultatul luat de la altul) prin selecţie şi, în cazurile şi mai întristătoare, prin sondaj. Sînt destui poeţi români atît de buni, încît ne permitem luxul de a alege dintre ei pe cei – mai vîrstnici ori mai tineri – deja aleşi, pre-selectaţi, „canonizaţi“. Iar cînd un alt nume decît cele „rulate“ de obicei este pus în discuţie de un critic, Sistemul dă semne de blocaj axiologic şi iritare evaluativă.

Aceasta, desigur, nu reprezintă ceva nemaivăzut în istoria literaturii române, dacă ne gîndim că pentru Arghezi s-au purtat lungi bătălii, un nume ca Bacovia a fost omologat mult mai tîrziu decît s-ar fi cuvenit, iar un poet ca Brumaru e considerat încă, de unii critici, minor. Există un decalaj între timpul unei anumite poezii şi cel al epocii capabile (ori nu) s-o înţeleagă. Problema, adevărata problemă, este legată, cred, de centralizarea unui tip de poezie într-o epocă literară, avînd ca efect direct împingerea tuturor celorlalte tipuri într-o nemeritată penumbră. În loc ca spaţiul, redus, al performanţei poetice să fie subîmpărţit pe categorii de poeticitate, ilustrate exemplar în acelaşi timp de Nichita Stănescu şi Leonid Dimov, Mircea Cărtărescu şi Ion Mureşan, Cristian Popescu şi Ioan Es. Pop, Constantin Acosmei şi Marius Ianuş, avem tendinţa de a centraliza o categorie, indiferent de valoarea autorilor care o ilustrează.

Că publicul larg operează astfel, prin reducţie, e logic, deşi nu firesc. Dar ilogic şi, deopotrivă, nefiresc este ca un critic chemat să educe estetic publicul şi să-l facă atent asupra valorii literare să analizeze şi să evalueze un poet cu grila de analiză şi evaluare setată după un alt tip de poeticitate. A-l judeca pe Dimov din unghiul lui Nichita Stănescu şi invers