Raymond Queneau, "Exerciţii de stil", traduse de un colectiv coordonat de Romulus Bucur, prefaţă de Luca Piţu, Ed. Paralela 45 (tel. 0248/63.31.30), 144 p.
Raymond Queneau (1903-1976) e un caz fericit: se numără şi acum, la 110 ani de la naştere, printre cei mai populari scriitori francezi, dar şi printre cei mai studiaţi în mediile academice. Explicaţia ar fi că experimentele lui literare, algoritmurile prin care demonstrează că limbajul are un potenţial de comunicare infinit sunt ingenios-distractive, dar se pretează de minune şi comentariului savant. În general, literatura experimentală e plicticoasă pentru cititorul de plăcere. Queneau a dovedit că ea poate fi fermecătoare, entuziasmant de simpatică, dincolo de tehnici, reguli autoimpuse sau subtilităţi culturale ce pot scăpa neiniţiaţilor. Aparent, cărţile ce i-au adus celebritate nu sunt dificil de înţeles, cititorul obişnuit sesizând în primul rând efectul hilar şi ludic din "Exerciţii de stil" (1947), din romanul "Zazie în metrou" (1959) şi din originalul joc poetic combinatoriu numit O sută de mii de miliarde de poeme (1961) - toate cu o mare influenţă asupra literaturii contemporane, de la deja perimatul "nou roman" la postmodernism. Queneau rămâne însă unic şi complex, mai uşor de iubit decât de definit. S-a spus despre el că e un fel de enciclopedist glumeţ (chiar a condus colecţia Pléiade şi a făcut parte din faimosul comitet de lectură de la Gallimard), un poet cu nostalgia matematicii şi a ştiinţelor, un jongleur cu limbaje şi cunoştinţe din variate domenii. Dar mai presus e un inovator care a "meşterit" în toate genurile literare, serios şi haios în acelaşi timp, şi liric şi absurd, şi sceptic şi tandru, şi vag şi precis, şi popular şi erudit (aş putea continua aşa până mâine). Dacă poemele lui începuseră să fie publicate la noi încă de la sfârşitul anilor 60, întâi în revis
