Vânzarea acelei părţi încă publice din economie a luat un avânt nebănuit de la venirea guvernului Ponta. Societăţi cu capital public românesc sunt lansate pe bandă rulantă la aşa-zisa privatizare, indiferent dacă au sau nu şanse în acest sens, dacă sunt rentabile sau nu, dacă transferul se face către capital străin privat sau către capital străin tot de stat şi chiar dacă sunt în programul cu FMI-CE sau nu.
Au fost scoase la aşa-zisa privatizare CFR Marfă, dar şi Poşta Română, se pregătesc pentru privatizare parţială sau totală complexurile miniero-energetice şi sunt gata de vânzare pachetele deocamdată minoritare de acţiuni la perlele energetice aflate încă în proprietatea statului român şi care ca monopoluri de transport ar trebui să rămână integral în deţinerea acestuia. Semn că această aşa-zisă privatizare confiscă priorităţile dlui Ponta a fost cererea acestuia către FMI de a se amâna cu trei luni termenul de finalizare a acordului cu România tocmai pentru ca guvernul în funcţiune să aibă timp să întreprindă privatizările cuprinse în program. Si noul acord cu FMI-CE reduce, în mod aproape nătâng, tot numai la privatizări orice intenţii de politici publice.
La instalarea guvernului Ungureanu am scris, în paginile acestui ziar, un articol conceput ca un fel de scrisoare deschisă a unui veteran către noul premier rugând să oprească privatizările în forma în care acestea au fost derulate în ultimii ani. Am avut naivitatea de a crede că dl Ungureanu, om tânăr, şcolit pe la universităţi, va înţelege absurditatea transformării privatizării dintr-un mijloc de eficientizare a economiei într-un scop în sine şi, deci, caracterul complet contraproductiv al privatizării monopolurilor naturale sau a companiilor de stat rentabile, precum şi cretinitatea tezei “privatizăm ca să scăpăm de căpuşe”, ceea ce înseamnă de fapt “în loc să venim de hac hoţilor, distr
