Sub acest titlu proustian, voi comenta un interesant editorial al lui Andrei Pleşu din „Dilema veche“ nr. 500, care face un fel de inventar al Bucureştiului, începând cu numele de străzi. „...Am devenit curios să aflu în ce perimetru onomastic trăieşte oraşul meu. Am descoperit o enormă materie de reflecţie... N-am reuşit să pricep prin ce mecanisme subtile se hotărăsc numele străzilor metropolitane. Şi cine ne hotărăşte, în ultimă instanţă, adresa?“ La întrebarea din urmă, răspunsul e simplu: un anumit serviciu al Primăriei Generale. În ce le priveşte, mecanismele cu pricina nu sunt deloc subtile. Dacă Andrei Pleşu ar fi clasificat sub raport istoric, nu tematic, numele străzilor bucureştene, ar fi constatat el însuşi acest lucru. Ideea mi-a trecut prin cap când am remarcat cum şi de ce strada din Rm.Vâlcea pe care m-am născut şi-a schimbat de câteva ori numele. În 1939, anul naşterii mele, se numea strada Episcopiei. Et pour cause! Episcopia Râmnicului se afla şi se află la trei-patru sute de metri din sus de casa mea, aflată, ea, la nr. 39. Când soarta ne-a adus din nou, în 1952, pe fratele meu şi pe mine – orfani politic, cum ne-a spus neuitata mea profesoară de fizico-chimice de la „Bălcescu“, azi „Lahovari“, Paulina Covăsneanu – în Râmnic, strada purta numele unui comunist ilegalist şi cu siguranţă ateu, Ştefan Gheorghiu.

Denumirile străzilor, în trei categorii

La cutremurul din 1977, când am fost obligat de starea gravă de deteriorare a casei să le mut pe bunica mea maternă şi pe sora ei (strămătuşa din toate amintirile mele!) într-un apartament de bloc pus la dispoziţie, cu o promptitudine pentru care îi sunt îndatorat până în ziua de azi (i-am reexprimat toată gratitudinea mea, de curând, cu ocazia unui telefon absolut întâmplător) lui Constantin Dinculescu, pe atunci secretar cu propaganda la judeţ, la data aceea, repet, strada se chema Arg