Ca tată a doi copii, mă gândesc permanent nu doar la ce trebuie să fac pentru a le asigura copiilor mei tot ce le este necesar pentru un trai decent, ci mai ales la cum să le arăt calea cea bună, la cum să le ofer o educație care să-i ajute să devină oameni. Cum să le explic care sunt lucrurile cu adevărat importante în viață. Sunt sigur că preocupările astea le au toți părinții responsabili, care știu că nu mai sunt ei personaje principale în filmul propriei vieți, odată cu apariția copiilor.

Meseria de părinte este foarte grea. Cere chestiuni pe care nu le putem da oricum sau nu suntem dispuși să le dăm: timp, răbdare, pricepere, preocupare, atenție, respectarea promisiunilor, disponibilitatea de a te juca sunt doar câteva, iar mulți sunt părinții care își ignoră pur și simplu copiii, care le ignoră adevăratele nevoi, pentru ca apoi să se întrebe, când încep să aibă probleme cu ei, unde au greșit. Doar copiii au avut tot ce și-au dorit, au mers la școli bune, au avut cele mai cool haine, cele mai frumoase jucării, ultimele gadgeturi, bone instruite, școli plătite cu bani grei. Și-atunci, de ce e de vină părintele? E de vină societatea, că nu a știut să-l educe, nu? E de vină școala, care, vorba președintelui, scoate numai tâmpiți, nu? Nu e, în niciun caz, vina lor, a părinților.

Tuturor celor care s-au întrebat prea târziu unde au greșit, le spun că vina pentru cum au ajuns copiii lor le aparţine în mare parte. Sigur, există și excepții, există copii care o apucă pe căi greșite după ce părăsesc casa părintească, dar și aici vina trebuie căutată tot în copilărie, tot în incapacitatea părinților de a le fixa copiilor principii sănătoase de viață.

Îmi dau seama ce e în sufletele părinților cărora viața le dă lecții care sunt greu de suportat. Ce poate fi mai rușinos pentru un om al legii, de pildă, decât să-și vadă copilul arestat și băgat la pușcă