- Pasionat de literatură până la obsesie, melancolic, imprevizibil şi mereu pregătit de schimbare, ar putea fi el însuşi un personaj literar, dacă n-ar fi prea prins de scrierea propriilor cărţi. Dacă prezenţa lui în lumea literară e discretă, e şi pentru că titlurile sale îi sunt cei mai buni ambasadori: i-au adus nu doar aprecierea criticii şi bucuria uriaşă a cititorilor, ci şi pe cea, mai greu de câştigat, a regizorilor de film. De vorbă cu un scriitor care "trebuie să fie şi să nu se vadă", aşa cum lui însuşi îi place să spună -
De meserie cititor
- Îţi propun un joc la început de interviu. În cea mai recentă carte a ta, "Lunetistul", publicată de Editura Polirom, personajul principal întreţine o colecţie imaginară de fotografii, cărora, poate pentru a le scăpa de uitare, le dă titluri pe mici bucăţi de carton. Dacă te-ai pune în pielea lui, ce imagine din viaţa ta ţi-ar plăcea să revezi?
- Cred că mi-ar plăcea să am o fotografie cu schiurile pe care mi le făcea tatăl meu, din lemn de paltin fiert şi apoi curbat la vârfuri, să nu se împlânte în zăpadă. Toată copilăria şi până târziu, în adolescenţă, am schiat pe schiurile de lemn făcute de tata şi toate amintirile mele de iarnă sunt legate de ele. Nu făceam altceva decât să merg pe dealurile din afara Sângeorzului şi să-mi pun schiurile în picioare. Până la cinci ani, am locuit cu bunica mea, pe un deal, într-o casă mică, fără curent electric. Coboram rar în oraş, atât de rar încât sora mea nici nu mă cunoştea. Când mă aşezam la masă, spunea "asta nu-i a noastră!" (râde)
- Ai descoperit tu cărţile sau au ajuns cărţile la tine?
- Nu-mi explic de unde a pornit povestea cu cititul, care mi-a marcat toată viaţa. Părinţii mei nu aveau bibliotecă, nu erau cititori. Şi niciunul dintre fraţii mei nu era interesat de literatură. Eu am fost oaia neagră a f
