Visătorul de serviciu
De câte ori sunt fericit sau doar puţin trist, dau fuga în Cişmigiu. Parcul acesta are un parfum imperceptibil, un abur curat, de iasomie cerească. De aceea, acolo am avut totdeauna tăria să îmi întrupez şi să-mi trăiesc visele. Şi asta mi se întâmpla încă din adolescenţă, când împreună cu prietenii mei, împătimiţi ca şi mine în religia literaturii şi a matematicii, ne plimbam toată ziua cu bărcile şi prefiram aleile parcului, punând la cale, dezinvolţi şi solari, soarta lumii. După îndrăgostiri nu prea tânjeam noi atunci. Cişmigiul era Capşa noastră de tineri inteligenţi şi nevinovaţi. Alături, încorsetată în poduri şi în caldarâmuri, Dâmboviţa curgea prin acelaşi spaţiu bătrân, al Crailor de Curtea Veche. Un spaţiu neţărmurit şi viu, rămas aproape neschimbat. Şi noi visam cu încrâncenare în Cişmigiu, lângă maeştrii ascunşi în statuile parcului, că orele astrale ale României se vor întoarce, chiar dacă anii negri '80 ne apăsau încă. Visam doar absolutul, aproape îl vânam. Nimic altceva nu ne mulţumea. Şi la fel simt şi azi, când intru în Cişmigiu. De aceea, marile mele iubiri sunt legate de parcul ăsta. Iubirile mele - dibuiri de Don Juan însingurat, credincios până la moarte unui ideal din adolescenţă. Un visător de serviciu, veşnic în căutarea iubirii, veşnic îndrăgostit. Vânător şi vânat al iubirii perfecte. Dar să vă spun povestea mea.
Ploaia de flori
Ziua în care destinul meu s-a răsucit brusc nu anunţa nimic deosebit. Era o zi de vară care deborda de culorile parcului şi de miresmele acvatice care se ridicau din lac, ca dintr-o pajişte de apă. Eu mă plimbam cu barca şi tocmai mă adăpostisem de soare, la umbra unui pod. Mă plimbam, e un fel de-a spune. Toată ziua mă tolănisem în barcă, dezlegând probleme de geometrie. O duceam aşa din primăvară, de când începusem să chiul
