Se spune despre arta lui Murray Perahia că este atît de specială încît, la el, întîi auzi muzica şi abia apoi auzi pianul. Elegant ca un lord autentic, un pic detaşat de mediul imediat pentru a fi complet dedicat muzicii, subtil şi deloc spectaculos, sensibil şi excelentissim ca pianist, Murray Perahia închide cu un zîmbet fin un mister în privinţa succesului.
Nimic din ingredientele identităţii sale artistice nu-l recomandă să fie supertsarul care este într-o lume ahtiată după nou, grăbită şi superficială, gata să sucombe la ştrasuri şi reflectoare colorate. Faptul că lumea îl apreciază pe Murray Perahia la adevărata lui valoare este un semn că nu ne-am smintit cu totul. Că este un artist de stirpe aleasă şi rară, reiese şi din felul în care a ştiut să treacă prin momentele cele mai grele ale carierei sale. Un şir de accidente şi recidive l-au scos din circuit de cîteva ori pentru cîţiva ani. Alţi artişti în situaţii similare caută să se reprofileze, el, nu. A ales să folosească acest timp pentru reflecţie, studiu şi audiţii. Da, Murray Perahia ascultă ceea ce produc colegii lui. Dacă aţi ştii cît de puţini mari muzicieni au disponibilitatea de a asculta ce fac confraţii lor – din lipsă de timp, fireşte – aţi înţelege cît de special e Perahia. Oricum, într-o astfel de pauză forţată, pe la mijlocul anilor 90, Perahia s-a dedicat studiului lui Bach. Experienţa i-a folosit enorm şi l-a împlinit ca pianist. Nu doar că producţiile sale discografice ori concertistice cu muzică de Bach sînt mult apreciate, dar pianismul său s-a modificat de atunci încoace, căpătînd mai multă rigoare şi o claritate înălţătoare, permiţîndu-i să etaleze forţă în plus faţă de vremurile anterioare, în care uimea pe toată lumea cu poetica şi romantismul său.
1.Pe vremuri (într-o anumită măsură şi acum) aveau mare succes profesorii de filozofie care dădeau senzaţia că gîndesc perfect