Mi-este greu să spun care sunt momentele cele mai importante dintr-un festival atât de bogat în evenimente precum Festivalul Enescu din acest an; nu-mi plac generalizările, aşa că vorbesc doar despre concertele la care am asistat personal (deşi am ascultat ecourile a încă 19 zile de festival, din postura mea de producător al Agendei Festivalului Enescu de la Radio România Muzical şi Radio România Cultural).
Nu voi uita niciodată senzaţia pe care a avut-o ascultându-l pe pianistul Radu Lupu în Concertul nr.4 de Beethoven: nu-l pot disocia de imaginea pe care mi-am creat-o despre el că are aur în degete – nu ştiu cum să descriu altfel tuşeul acela atât de delicat, nuanţele acelea de piano ce păreau că nu se aud şi totuşi erau percepute şi din ultimul rând al Sălii Palatului. Nu am să uit nici imaginea cu cei doi prieteni: Radu Lupu şi Daniel Barenboim, îmbrăţişându-se la finalul concertului din 2 septembrie: altă imagine mai frumoasă a prieteniei şi a excelenţei artistice nu ştiu dacă există.
Altă imagine de neuitat: Yuja Wang, cu rochia ei roşie care a scandalizat publicul, o tânără pianistă cu alură de adolescentă care domină cu atâta forţă instrumentul de care e îndrăgostită (se vede), chinezoaica atât de tehnică şi atât de sensibilă.
Nu am fost prea impresionată de spectacolul din 9 septembrie, cu John Malkovich: muzica mi s-a părut excelent aleasă şi interpretată; ce făcea însă Malkovich pe scenă, mai ales ce text spunea, era totuşi dintr-o lume mult prea diferită de muzica ce îmbrăca spectacolul. Nu mi s-a părut deloc că Malkovich a salvat spectacolul, ci că a fost chiar invers: muzicienii au salvat acel spectacol atât de mediatizat.
Am avut lacrimi în ochi pe tot parcursul concertului din 12 septembrie, dirijat de Antonio Pappano. Requiemul lui Verdi făcea legătura către o altă lume spre care nu mi-ar fi frică să mă îndrept atunci când va
