Celebrul pianist va interpreta, sâmbătă, de la ora 17.00, la Ateneu, lucrări de Johann Sebastian Bach, de Ludwig van Beethoven, Robert Schumann şi Frédéric Chopin, în seria de recitaluri şi concerte camerale.

Articol scris de Mihai Cojocaru

Johann Sebastian Bach. După terminarea Suitelor engleze, făcea în ciclul „francez“ un pas înapoi, în favoarea unui limbaj mai accesibil, dornic să asimileze moda galantă, care pe la 1725 îşi făcea tot mai mult loc în Europa. Cele şase Suite franceze se împart simetric în două grupuri tonale – minor şi major – , cel de-al doilea fiind mai „progresiv“. Discursul este redus la două voci, condus de melodie, iar dificultăţile tehnice – economisite. În aceste condiţii, pare cu atât mai neobişnuit faptul că Bach a ameliorat manuscrisul de nenumărate ori, lăsând în seama posterităţii alegerea variantei optime.

Cu alte cuvinte, îi era mai uşor să compună o fugă, decât o allemandă (lucru confirmat, de altfel, ulterior, când Bach, după diverse cochetării cu noua modă, avea să devină un apărător stoic al vechiului stil polifonic, în maniera grandioasă a Ofrandei muzicale şi a Artei fugii, dar cu preţul izolării de contemporani). Poate că prin alegerea stilistică făcută, Suitele franceze reprezintă şi semnul bărbatului care cucereşte cu farmec şi delicateţe, şi nu dominator – primul manuscris păstrat se regăseşte între cadourile de nuntă pe care Bach i le-a făcut tinerei sale soţii, Anna Magdalena.

Arpegii în cascadă

Ludwig van Beethoven. Chiar dacă titluri precum Jupiter, Simfonia destinului sau Appassionata nu aparţin compozitorilor, există opere muzicale care cer un nume. Forţa expresiei, caracterul lor unic, preceput de la prima audiţie şi până astăzi, nu poate rămâne redus la un sec număr de opus. Appassionata ne face să intuim de unde se trage fascinaţia romanticilo