- Social - nr. 190 / 28 Septembrie, 2013 Dragi prieteni, Nu m-am gandit niciodata serios ca Adevarul poate fi rostit ca o poveste. Credeam orbeste in explicatiile savante despre Adevar, considerandule singurele demne de luat in seama. Ma gandeam ca doar oamenii "mari” pot vorbi despre Adevar si ca doar pe ei trebuie sa-i consideri normativi in materie. E drept, acestia din urma incanta mintea cu acrobatii verbale care de care mai incitante, dar misca prea putin inima. Sa nu fiu inteles gresit. Nu sunt adeptul unui rationalism furibund, precum nu agreez deloc sentimentalismul generator de evlavii fara minte. Cred cu tarie in fapte, gesturi si cuvinte care izvorasc si se savarsesc dintr-o armonie a mintii cu inima sau cum ar spune isihastii (mistici crestini iubitori de liniste si rugaciune) cu mintea coborata in inima. Desi, paginile Noului Testament sunt pline de povestiri rostite de Hristos-Dumnezeu pentru a ne obisnui cu realitatea Imparatiei lui Dumnezeu, deci cu Adevarul, totusi cred ca ele ascund ceva mult mai profund, si anume: cand ai de vorbit despre lucruri inevidente, dar reale, doar povestea te salveaza de la ridicol, numai ea te poate face inteles, sau, in cel mai fericit caz, propria-ti traire sau experimentare, dar si aceasta e defapt tot o poveste, de viata. Cu alte cuvinte, Adevarul vesnic sta ascuns intr-o poveste si devine poveste de viata pentru toti cei dispusi sa-L accepte in existenta lor. Asta nu inseamna ca le luam dreptul filozofilor sau teologilor sau altor ganditori de a cugeta, vorbi sau scrie despre Adevar. Doar ca acestia il sondeaza prin metode diferite si prin capacitatile intelectuale daruite de Dumnezeu. Dar nu ne foloseste la nimic nici impingerea in peiorativ a povestirii, golind-o de talc, intelepciune si fior sacru, transformand-o intr-o snoava de doi bani. Anecdoticul se justifica numai daca consolideaza in final o invatatura