Aseară tîrziu, la Ateneu, am revenit la fundamente. N-am avut ecleraje solistice orbitoare şi nici respiraţii tăiate, n-am avut explozii de entuziasm şi nici cutremurări mai mult sau mai puţin metafizice – am avut muzică foarte serios făcută. Şi am avut Bach. Mă întreb dacă nu cumva abia aseară am avut totul.
La Londra, de pildă, concertele de Bach ale Viktoriei Mullova sînt întîmpinate cam aşa în, tot de pildă, mofturosul ”The Times”: ”Gut strings, and no make-up. When the violinist Viktoria Mullova, the tsarina of impassioned austerity, meets Bach then something very special happens.”
În seria concertelor de la miezul nopţii, care au mare trecere în rîndul fanilor Festivalului Enescu, violonista Viktoria Mullova, acompaniată de ”Accademia Bizantina”, au interpretat un program integral Bach: cele două concerte pentru vioară şi alte două concerte pentru diverse instrumente în transcripţie. Mullova şi accademicii au cîntat cu modestie şi seriozitate, la un înalt nivel artistic. Să-i priveşti şi să-i asculţi a fost, în sine, o experienţă. Se ştie că, în concertele lui Bach, raportul dintre solist şi acompaniament este un pic diferit de ceea ce sîntem noi obişnuiţi, astăzi. Solistul are pasaje întregi de unison cu acompaniatorii, iar cînd relaţia devine contrapunctică, niciodată acompaniamentul nu face doar figura unui fundal muzical pe care se exersează solistul. Dialogul solist – orchestră se face de pe picior de egalitate, pentru că ambele părţi trudesc la aceeaşi construcţie muzicală. Bach a crezut în ansamblu, iar felul lui de a vedea minunăţia de a face muzică împreună şi-a pus amprenta pe raporturile dintre solist şi orchestră în opusurile concertante. Acest adevăr, poate neobişnuit astăzi, a fost splendid respectat de Viktoria Mullova şi de partenerii ei muzicali.
Adevărul este că, în raport cu Bach, nu există vedete. Vrei să ai acces la Adevăr
