Crezi că istoria somnului se scrie dormind?

Nici nu se putea altfel! La un om care se dăruieşte atâta şi la un artist care risipeşte atâtea, în sensul celebrei devize Larousse: „Je sème à tout vent”, nici nu se putea altfel! Doar năvalnica trufie a tinereţii sale putea să lase poezia să i se prelingă printre degete, pentru a se întipări în magma încă fierbinte a manuscrisului. A aşteptat acolo treizeci de ani, în sertarul pădurii de hârtie adormită, înainte de a fi din nou adunată picătură cu picătură şi remodelată astfel încât să-şi ia zborul din palma brusc deschisă, direct în paginile unei cărţi la care poate a visat atâta vreme…

Nici nu se putea altfel! Versurile sale pot să fie o surpriză numai pentru cine nu-l cunoaşte pe Mihai Vasile. Şi mă întreb cine nu-l cunoaşte pe Mihai Vasile. A nu-l cunoaşte pe Mihai Vasile înseamnă a nu cunoaşte Palatul Culturii. Îl cunoaştem sau nu-l cunoaştem pe Mihai Vasile, ar fi fost prea de tot ca el să nu scrie sau să nu fi scris vreodată versuri. El, care a făcut din poezia altora marea poezie a marilor sale spectacole de la Teatrul „Equinox”. Îl cunoaştem sau nu-l cunoaştem pe Mihai Vasile, oricum el era demult suspectul public numărul 1 în materie de poezie. Acum avem şi dovada.

Apărut în 2007 la Editura „Libertas”, volumul „Şaptezeci şi şapte” semnat de Mihai Vasile este structurat pe două secţiuni, una de versuri: „Obosiţi de-atâta carnaval – cincizeci de poeme”, şi una de proză: „Nisip în clepsidră – trei poeme în proză” şi „Cotrobăiala”, o povestire fantastică. Versurile şi poemele în proză datează din 1977, anul în care Mihai Vasile s-a decis să nu mai scrie literatură. După ce adunase în trei volume experienţele unui deceniu de poezie şi proză. Trei volume care nu s-au publicat niciodată, marcate fiind cu stigmatul nonconformismului faţă de procustienele standarde editoriale impuse de ideologia regim