După Blaier și Nicolaescu, s-a dus și Geo. Cei trei alcătuiau statul major al regiei române de film. De odinioară – se va spune. Din totdeauna, aș zice. Un astfel de trio, alcătuit din personalități net diferite (ca manieră, gust, formulă cinematografică, univers investigat etc., etc.) și la fel de net apropiate prin profesionalismul desăvârșit al prestației, nu văd a se mai închega curând.
Blaier aducea în dreptunghiul ecranului tușa delicată, ușor ironică, și desena cu implicare duioasă destinul personajelor. Sergiu Nicolaescu miza cu succes pe formule cinematografice verificate și impresiona prin știința organizării filmărilor de masă. Geo Saizescu se voia decanul comediei românești - și, în bună măsură, a reușit. Tocmai el, care a avut o tinerețe nenorocită, și-a ales ca emblemă zâmbetul și hazul, în locul viziunii posomorâte din care-și trag seva filmele tinerilor noștri regizori.
Geo povestea rar despre sine și ai săi, dar odată (ne aflam la ctitoria Basarabilor, mănăstirea Arnota) mi s-a confesat la ceasul unui apus de toamnă ce incendia crestele Munților Căpățânii, invitând la rememorări tihnite, fără „ira et studio”. Așa am aflat că doi frați ai săi făcuseră din greu pușcărie politică. Dacă-mi amintesc bine cifrele, unul a încasat o condamnare la 20 de ani, celălalt de 18. Geo a dat admiterea la Filozofie, a intrat, dar, din pricina „scamelor” de la dosar, a fost dat afară din toate universitățile României. La Arnota a evocat – culmea, cu haz! – periplurile sale pe holurile Ministerului Învățământului, audiențele, insistențele și umilințele îndurate de tânărul severinean ce implora să i se permită reînscrierea în învățământul superior. I s-a permis, dar nu la Filozofie, facultate considerată a se afla prea în parohia politicului, ci la Conservator. Și nu la cel dramatic, ci la Facultatea de… Muzică, unde mai rămăseseră locuri neocupate. „Voce
