Se cunoaşte de lungă vreme cât de fecundă a fost acţiunea Societăţii lui Iisus în câmpul educaţiei. Vestigiile iniţiativelor iezuiţilor sunt impunătoare în foarte mult ţări (din Japonia în Brazilia, din Africa de Sud în SUA, nu mai vorbim de Europa).

Pe actualul teritoriu al României, prima şcoală s-a organizat la Cenad (Arad), dar prima instituţie de învăţământ superior a fost colegiul iezuit din Cluj, înfiinţat în 1581 de către emisarii Papei, Antonio Posevino şi Jakub Wujek (acesta din urmă a şi tradus Biblia în poloneză, iar un exemplar al traducerii, tipărit recent în condiţii grafice unice de către Vatican l-am remis BCU Cluj-Napoca). Loviţi de nenumărate ori în istorie, iezuiţii au continuat neabătut să inoveze educaţia în lume, iar dintre ei s-au ridicat numeroşi învăţaţi de referinţă.

Mi-am dat seama de acestea, din nou, în două împrejurări. Prima a fost conferinţa pe care am susţinut-o în 2009 la Universitatea Gregoriana din Roma, alături de cardinalul Etchegaray, urmată de vizita cu care m-a onorat, la Cluj-Napoca, rectorul Ghirlanda al universităţii de vârf a catolicismului mondial (totdeauna un iezuit, prin statutul instituţiei). Atunci am făcut lecturile de trebuinţă spre a cunoaşte detaliat concepţia iezuiţilor asupra educaţiei. A doua împrejurare a fost ocazionată în 2011, de desemnarea mea de către Sfântul Scaun, ca responsabil al comisiei internaţionale de evaluare a facultăţilor iezuite (Centre Sevres) de la Paris, instituţii cu vast impact în istorie, care i-au dat, în vremuri mai recente, pe Henri de Lubac, cardinalul Danielou, Teillhard de Chardin. Atunci am putut observa aplicarea opţiunilor mereu actuale ale educaţiei iezuite - orientarea spre contactul personal dintre professor şi student şi spre formarea gândirii proprii studentului, organizarea în sistem a cunoştinţelor, procedura metodică, împărtăşirea experienţelor, dedica