Un caz simplu de cenzură (să-i zicem pumn în gură sau sabotaj sau băţ în roate cum vreţi?). Vasile Ernu semnează un contract cu Editura Curtea Veche pentru o carte de eseuri. Pînă pe 30 octombrie trebuia să apară. Între timp, oamenii de la editură se prind că aceste articole ar putea deranja prieteni foarte importanţi pe care îi au în portofoliu. Şi îl anunţă pe Ernu că nu mai scot nimic. (La o scară mai mare ni s-a întîmplat acelaşi lucru cu mai toate editurile mari din România cînd am vrut să publicăm “Iluzia anticomunismului”, antologia critică la adresa raportului Tismăneanu).

Articolele lui Ernu erau cunoscute, atitudinea CriticAtac era cunoscută, de ce să semnezi contract şi apoi să anunţi scriitorul că ai o jenă, că nu vrei să-ţi superi prietenii. Ernu îşi va scoate volumul la Cartier, editura care a publicat şi Iluzia anticomunismului. Erizanu a şi scris ceva despre aventura lui Ernu:

Sunt un om de dreapta. Am crescut cu viața cucoanei Sașa, care a crescut-o pe bunica, care m-a crescut pe mine.

Vasile Ernu a fost solicitat de un mare editor bucureștean să prezinte un manuscris din textele sale publicate în presă. A fost fixată o oră. S-a întâlnit cu directorul. Au discutat condițiile contractuale. A băut o cafea. Apoi a fost preluat de redactorul cărții. S-au discutat condițiile de redactare. Apoi a fost preluat de PR-ul editurii. S-a pus la punct strategia de promovare a cărții. A fost semnat contractul.

Apoi redactorul a citit textul. A găsit o trimitere la un „boier al minții”. Și editarea a fost refuzată.

Sunt un om de dreapta. Dar am fost educat să respect opțiunile altora. De aia vom publica volumul lui Vasile Ernu Sînt un om de stînga. (sursa)

Pumnul în gură în mileniul 3 funcţionează cu refrenul “dar de ce nu publici la ăia? E o piaţă liberă”. O piaţă liberă cu cîteva idei fixe, cu cîţiva prieteni ai tuturor puterilo