Început chiar de ziua francofoniei, când am ratat nereuşind nici de astă dată să mă clonez, recepţia Delegaţiei Wallonie – Bruxelles de la Bucureşti (care m-a sprijit să-mi iau zborul peste nişte nori ca de carte poştală - ce termen retro a ajuns!) a deschis balul cinematografic cu Palme d’Or-ul „Viaţa Adelei”. Durata filmului este de 175 de minute şi o să ajungă la Bucureşti în octombrie, cu regizor cu tot.

De dimineaţă, mersesem într-o altfel de călătorie, virtuală, dar nu de tot, în blogosferă, unde am descoperit nişte locuitori aparte şi speech-uri motivante, moderate de un Woody Harrelson local, Manu Manafu, un „Cat in the Hat„ care te molipsea de entuziasm şi pasiune faţă de o comunitate căreia îţi doreai brusc să-i aparţii. Şi apoi Marriotul părea ca de petrecere, cu un Nemo plutitor în tavan, poze cu ochelari azurii, de hipster şi un sticker cu corniţe, plus un concurs par-avion cu plicuri ca pe vemuri cu chenar alb,albastru şi roşu, care avea culorile libertăţii când nu visam să călătorim. Şi apoi caietul program şi DVD-ul cu „Medalia de onoare”, pe care ar fi meritat-o organizatorii şi susţinătorii.

De aici am pornit-o direct spre Otopeni şi am constatat din nou că Taromul e cel mai tare şi ne-am gândit că o să ne meargă bine, după urările şi zâmbetele sincere ale celor de la sol.

Ajunsă la Bruxelles cu colegul meu de drum preferat, povestitorul neîntrecut,Tudor Caranfil (rapid am aflat că deşi eu fusesem la Fălticeni la Festivalul Birlic, maestrul comediei avea un frate geamăn, sculptor, pe care Jean Georgescu l-a folosit în „O noapte furtunoasă”, într-un rol mărunt, pentru că era mai ieftin şi înşela prin asemănare). Ne aştepta o maşină care ne-a dus pe un drum tomnatic, deschis de o constelaţie de faruri sclipitoare, cum le-a botezat istoricul Vârstelor peliculelor, la Namur, despre care am aflat după mulţi ani că are şi o variantă flam