Aminteam în finalul episodului trecut despre acea valoroasă crestomaţie de documente istorice întocmită, adnotată şi comentată de istoricul şi publicistul George Potra şi publicată parţial în cartea sa „Contribuţii la istoricul ţiganilor din România” (Ed. Fundaţiilor Regale, Bucureşti, 1939, şi retipărită în anul 2011 la editura „Curtea Veche”), care poate fi considerat nu numai unul dintre părinţii fondatori ai istoriei Bucureştiului, ci şi, fără absolut nici cea mai mică rezervă, şi al începuturilor istoriei (dacă nu cumva chiar al unor importante capitole din întreaga istorie a etniei) ţiganilor, în special din Ţara Românească şi Moldova. Spuneam în context că aceste documente furnizează preţioase informaţii despre viaţa socială a comunităţilor de ţigani (sălaşuri), îndeosebi aspecte legate de formele lor de organizare şi meseriile practicate. Între secolele XIV-XVIII, şatrele sau sălaşurile ţigăneşti, în anumite zone, erau conduse sau, mai corect, ascultau de nişte lideri, numiţi „cneji” sau „juzi”, titulaturi adoptate de la populaţiile în sânul cărora aceştia trăiau. Ei erau numiţi în limba lor „bulibaşi” (termen provenit din limba turcă, „bulucbaşa” sau „bulubaşa” fiind şeful unei cete sau buluc de arnăuţi, mercenari pedeştri de origine albaneză sau seimeni, de origine turcă, militari însărcinaţi cu păzirea curţii domneşti şi/sau a marilor boieri), care judecau conflictele curente din interiorul acestor grupuri, iar pentru cele mai grave, apelau la sfatul bătrânilor, care se bucura în cadrul şatrei de un respect deosebit. Asta deoarece în Ţara Românească şi Moldova nu exista un corp legislativ special care să reglementeze drepturile şi îndatoririle membrilor etniei care, în procent covârşitor, era alcătuită din robi, pedepsele (de multe ori extrem de drastice) neputând fi aplicate decât de stăpânii lor. Aceştia hotărau, aşadar, când şi cui să fie vânduţi (