Deşi România are instituţii cu experiență și tradiţie în monitorizarea sănătăţii populaţiei, acestea nu mai pot ţine pasul cu noile provocări ale sistemelor sanitare în general. Pe scurt, avem instrumente, dar acestea sunt utilizate în mod haotic sau deloc.
Potrivit raportului UE, mecanismele care ar trebui să implice actorii importanţi în stabilirea agendei de priorităţi în sănătatea publică sunt foarte puţin dezvoltate. Nu de puţine ori, s-au votat legi în care punctul de vedere al actorilor implicaţi a fost ignorat, iar consultările s-au concretizat doar în chemarea grupurilor interesate la discuţii care nu au dus într-o direcţie concretă.
Totodată, politicile de sănătate publică şi legile sunt rareori revizuite spre a fi adaptate schimbărlor continue care au loc în modul de planificare a bugetelor sistemelor sanitare. Astfel, factorii socio-economici ai sistemului sanitar precum educaţia, venitul sau şomajul sunt rareori gândiți ca un tot unitar menţionează raportul.
Poate cel mai important, lipsesc acţiunile sociale şi de promovare a modalităţilor de protejare a sănătăţii printre grupurile vulnerabile, iar interesul public pentru medicina de prevenţie a scăzut considerabil.
Din statisticile care plasează România pe primele locuri privind prevalenţa unor boli demult eradicate în Europa, se poate vedea că ţara noastră nu a avut în ultimii ani un plan de bătaie pentru a implementa din timp metode care să combată aceste boli.
Printre altele, recomandările UE pentru România sunt următoarele: mai mult accent pe prevenţie, clarificarea rolul structurilor de sănătate publică în sistemul de sănătate şi regândirea procesului de descentralizare al instituţiilor publice de sănătate.
Întrucât din aproape toate proiectele de lege ale Ministerului sănătăţii lipseşte impactul economico-social asupra populaţiei, UE recom
