Autorităţile locale focşănene au fost printre primele din ţară care au aplicat „Legea nr. 2.908 din 4 iulie 1921 pentru înfrânarea vagabondajului şi cerşetoriei şi pentru protecţiunea copiilor”. Interesante mărturii ale acelor vremuri aduce doctorul M. Câmpeanu, care a povestit în cartea sa, „28 de ani de serviciu medico-sanitar la oraşul Focşani, 1907 – 1935”, câtă grijă avea societatea focşăneană, în urmă cu un secol, de toţi „naufragiaţii vieţei, oamenii fără niciun sprijin, incurabilii şi cronicii fără familie, respinşii de la spitale, viţioşii şi infirmii care populau răspântiile, mai ales că în oraşul Focşani, din miile de lucrători care se adună din toate părţile primăvara şi toamna la podgorii, rămân zeci de epave care nu se mai pot întoarce, fiindcă boala nu le permite şi nici n-au unde”. Dacă acum 100 de ani aceştia erau realmente pedepsiţi prin lege, triaţi şi duşi fie în „ospicii pentru infirmi şi neputincioşi”, fie în „colonii de muncă” sau „şcoli de îndreptare şi ocrotire pentru minori”, astăzi, pentru cei care practică vagabondajul şi cerşetoria pare să nu existe nicio soluţie. Primul Adăpost Comunal pentru „oamenii străzii” din urbea noastră a fost înfiinţat în anul 1907 şi prin el au trecut, până în 1925, şi câte 250 de internaţi pe an.

În plină eră a civilizaţiei, când Omul a devenit stăpânul Universului, iar grija faţă de specia umană este dezideratul suprem al statelor dezvoltate din toate colţurile lumii, în plin mileniu trei, când teleportarea e la un pas de a deveni posibilă, iar călătoriile în spaţiu ajung, încet, dar sigur, la îndemâna oricui, oamenii şi copiii străzii rămân problema socială a multor naţii, fenomen pentru care pare să nu existe rezolvare.

Să fi câştigat teren tehnologizarea, robotizarea, informatizarea în faţa sufletului uman? Să fi devenit Omul nesemnificativ în