Jocurile Olimpice de iarnă aduc, o dată la patru ani, melancolia în sportul românesc. Melancolia unui lucru care nu s-a întîmplat încă
Din multe colțuri, Jocurile Olimpice de iarnă se văd mult mai frumoase decît cele de vară. Respiri mai mult aer proaspăt, te învelești în pături colorate la competițiile de schi alpin sau de biatlon, te încălzești cu ceai sau cafea fierbinte, rătăcești seturi întregi de mănuși și fulare pe la poalele pîrtiilor.
Sporturile reci sînt, de fapt, colorate, vii, rapide, cu doza de risc inclusă, spectaculoase, unele cool de-a dreptul. Sînt calde și intense. Doar pentru români rămîn cu adevărat reci, ca în jocul de copii. Rece-rece, de neatins, un lucru atît de bine ascuns încît nu-l descoperă nimeni, niciodată.
2014 va veni cu întrecerile de la Soci, unde puținii români calificați – 11 pînă acum -, un fel de jamaicani la Olimpiada aceasta din munți și de pe patinoare, vor umple clasamentele în partea lor de jos, la etcetera și la puncte-puncte. Același chin ca la Vancouver, Torino, Salt Lake City. Același of prelung.
În afară de medalia de bronz din 1968, de la Grenoble, la bob două persoane, și locul 11 obținut de biatlonista Eva Tofalvi la Nagano, 30 de ani mai tîrziu, momentele românești nu sînt altceva decît niște amintiri meteorice. De pildă, a existat odinioară o echipă de hochei care mergea la Olimpiade. Dar și ciupituri dureroase – căzături, abandonuri și, cel mai frecvent, neparticiparea la multe dintre probe. Necalificarea. Inexistența. Pete albe pe zăpada albă.
Pentru România, cea mai apropiată experiență de o Olimpiadă a fost Festivalul Olimpic al Tineretului European, găzduit de Brașov în luna februarie. Eveniment plin și entuziast. Acum însă trimite un gust amar. Pîrtia Subteleferic a fost declarată cea mai bună din istoria FOTE. E firesc să întrebăm atunci unde este schiul alpin de pe la noi. Au f
