În abila manipulare pusă în scenă de Adolf Hitler timp de aproape cinci ani, ziua de 30 septembrie a constituit apogeul politicii de compromis susţinută de Franţa şi Marea Britanie. O politică întreruptă brusc în cazul Poloniei, ceea ce a dus la un război continental, pe care, din analizele recente, se pare că nici măcar Adolf Hitler nu îl dorea ( nu atunci, cel puţin).

Munchen, 29 septembrie 1939, spre seară. Hitler, Mussolini, Daladier şi Chamberlain, liderii celor patru mari puteri europene, discută criza sudetă. Există o numeroasă minoritate germană în Cehoslovacia. Hitler susţine că nici maghiarii, polonezii, ucrainienii sau slovacii nu-şi doresc să trăiască în statul condus de la Praga. Mussolini înaintează termenii cu aerul unui mediator imparţial, iar Hitler îşi manifestă conciliatorismul, acceptându-i. Singurul compromis? Regiunea sudetă urma să fie ocupată treptat, până la 10 octombrie şi nu brusc, la 1 octombrie. Aparenţa unui diktat a fost evitată. Cei doi dictatori îşi joacă rolul magistral; liderii europei democratice sunt depăşiţi de situaţie.

Chamberlain se pierde în detalii financiare inutile; Mussolini încearcă să aducă în discuţie pretenţiile prietenilor maghiari, ceea ce îl înfurie pe Hitler. Cei patru se aşează să semneze; descoperă că nu au cerneală în călimara ornamentală. Reprezentanţilor cehoslovaci, care aşteaptă în anticameră, le este refuzată o audiere. La 2 dimineaţa sunt convocaţi de Daladier şi Chamberlain şi li se arată înţelegerea. „E o sentinţă fără drept de apel şi fără vreo posibilitate de modificare”, spune încruntat democratul Daladier. „O acceptaţi până a doua zi la orele 17 sau suportaţi consecinţele”. Chamberlain cască, fără să spună un cuvânt. Va declara mai târziu că „eram obosit, o oboseală plăcută”.

Tot ulterior, preşedintele cehoslovac, Benes, a pretins că ameninţarea poloneză privitoare la Tesin constit