De obicei mai întîi citesc cartea şi apoi văd filmul. De data asta a fost invers. Am vrut să citesc Şapte ani în Tibet* fiindcă văzusem filmul cu Brad Pitt şi-mi închipuisem că, după bunul lor obicei, scenariştii de la Hollywood mai puseseră de la ei, ca să facă aventurile austriacului Harrer mai apelpisite. Uite că, măcar o dată, n-a fost aşa. La aventuri şi nu numai, cartea bate filmul. Trimis în 1939 într-o călătorie exploratorie, pentru a deschide drumul unei ascensiuni pe vîrful Nanga Parbat din Himalaya, Harrer e capturat în India de englezi, fiindcă începuse războiul. E băgat într-un lagăr laolaltă cu companionii săi de expediţie. Alpinistului nu-i place acolo şi fuge împreună cu un general italian, cu gîndul să ajungă în Tibet, ţară neutră. Mai întîi se documentează în biblioteca lagărului, copiază hărţi – care mai mult îl încurcă – iar pe drum îşi dă seama că şi generalul îl încurcă. Sînt prinşi de indieni, care-i dau pe mîna englezilor, care-i bagă înapoi în lagăr. Austriacul nu se lasă, vrea să ajungă în Tibet! Mai evadează o dată, acum cu alpiniştii cu care fusese în expediţie. Se descurcă ei pînă în Tibet, dar cînd îşi ziceau că au ajuns în libertate, află cum e cu neutralitatea tibetanilor – ăştia vor să-i dea înapoi indienilor sau, dacă nu le place în India, puteau alege Nepalul. Trecuseră prin atîtea chestii nasoale pînă să treabă graniţa, încît viaţa din lagăr ajunsese să li se pară raiul pe pămînt celorlalţi. Harrer şi şeful expediţiei – asta se întîmpla prin ‘43 – îi păcălesc pe tibetani şi în loc s-o ia spre Nepal, o ţin către Lhasa şi din doi prizonieri trecuţi părin multe, ajung să arate ca ultimii vagabonzi care bat drumurile Tibetului. Foame, frig, degerături, mizerie, păduchi, epuizare, plus riscul permanent de a fi trimişi înapoi fiindcă n-au acte. Cînd ajung în Lhasa, lihniţi şi păduchioşi, devin imediat curiozitatea oraşului. S