Vorbesc despre stat – absentul nemotivat în cea mai mare parte a timpului nostru… Am citit recent (nu că n-aș ști) un reportaj despre cum părinții finanțează școala, începând de la manuale (spre fericirea unor edituri), caiete speciale (în cazul celor mici) și până la parchet, termopan și așa mai departe. Statul ar trebui să se simtă frustrat că nu se implică, fiind „obligat”, parcă, de realități neînțelese de noi, deci, din motive ce ne depășesc, să nu facă nicio scofală. Să fiu eu în locul statului, mi-ar fi, pur și simplu, rușine.

Dar, dincolo de asta, înțeleg că dascălii claselor pregătitoare (cumva niște fii și fiice ale ploii) s-au trezit cu piticaniile în clase, neavând la dispoziție, din partea statului, mai nimic. Doar pereții clasei, pe care îi împart cu alte clase… Cu alte cuvinte, țâncii, smulși cu brutalitate dintr-un mediu liniștit și sigur, azvârliți într-o lume extrem de dură, care spun încă „olar” la „orar”, au fost expediați din grădinițe, acolo unde învățau, dormeau, se jucau și mâncau (timp în care părinții stăteau relativ liniștiți), doar de amorul artei, fiindcă acest stat nu a pus la dispoziția lor, nici cel mai elementar lucru – cărțile. Automat, sprijinul părintelui rămâne atât pentru învățător, cât și pentru școlar singura posibilitate. Nu e corect, evident.

În acest context, în care părinții finanțează cam tot în clasa pregătitoare, este loc și de abuzuri. Am să vă povestesc ceva ce mi s-a povestit, acum câteva zile, adică mi-a dezvăluit, oarecum, motivul pentru care o altă generație de copii de bani gata a apărut la orizont, o generație mult mai determinată, cred, în viitor. E vorba despre abuzuri și chiar discriminare. Povestea îi implică pe niște învățători din județ, cu mare drag de „nivelul ridicat” al școlii în care prestează. Pe scurt, un copil a fost îndepărtat din clasa în care îl înscrisese mama (fiică de profesor