Adulterul e de zece ori mai monoton decât strădania de a-l ascunde. Gestul simplu de a intra într-o aventură erotică ilicită e împănat cu poveşti ştiinţifico-fantastice. Istoria universală a minciunii conjugale se împarte în două epoci majore: înainte şi după inventarea telefonului mobil. Din momentul în care am început să cărăm celulare cu noi, funcţionăm ca nişte câini cu cip în zgardă şi crotalie în ureche: oricine poate da de urma noastră. Un bărbat mi-a spus odată că mai mult ca sigur celularul a fost inventat de o femeie sătulă de justificările şontoroage ale soţului – care probabil minţea prost, dar nu găseai dovezi clare împotriva lui. Era ca un avocat penibil căruia, culmea, niciun procuror nu izbutea să-i găsească vreo tărâţă în pledoarii. Blocat în galerie şi-n scorneli De câte ori mergeam în vizită la prietena mea, Oana, consortul ei, Paulică (aşa îl chema şi-n buletin, nimeni nu-i perfect) se plictisea de moarte. E drept, ca să scăpăm de el de pe capul nostru, deschideam numai subiecte extrem de interesante: anul ăsta se poartă bretoane, ba nu, nu se poartă bretoane, adică se poartă, dar aşezate mai hacana, nu pe toată fruntea, ba nu, se poartă bretoanele gen măturică. În acest punct al discuţiei, Paulică îşi făcea un fel de sepukku folosindu-se de un fel de creion, apoi, cu nervii sângerând abundent, se ducea să crape în camera lui. Până într-o zi, când, tot aşa, s-a ridicat, dar s-a dus în camera alteia – asta avea să afle Oana, după o vreme. La început, fugea de noi şi de bretoanele noastre, se tolănea în dormitor şi îşi îneca amarul într-un joc cu gândaci mov, pe laptop. Cu vremea, văzând el că noi nu dăm semne să gestionăm criza bretoanelor pe cale diplomatică, a întrevăzut în asta o oportunitate de a obţine permisii mai lungi. Când veneam eu, Paulică îşi lua geaca-n spinare: ”Mă duc la Vali, să fac o tablă”. Oanei nu-i trecea prin cap (poate şi d