Chiar dacă s-a sinucis în 1945 și chiar dacă în ultimul său an de viață devenise, în secret, stalinist, Drieu la Rochelle a rămas pentru francezi un colaboraționist detestat. E îndoielnic că amiciția cu Malraux, care-l admira ca scriitor, l-ar fi scăpat de execuție după război, și asta nu în calitate de țap ispășitor, deși în timpul ocupației a profitat de poziția lui oficială pentru a-și scăpa de Gestapo cîțiva cunoscuți. Acest intelectual sclipitor, dintr-o familie burgheză, combatant în primul război mondial, ajunsese la concluzia că democrația era cauza tuturor relelor prin care trecea Franța. Și, cu toate că la începutul anilor '30 scria împotriva lui Hitler, după o vizită în Germania devine susținătorul nazismului și el însuși se proclamă „socialist-fascist”. În 1943, Drieu la Rochelle nu mai crede în Noua Ordine pe care o slujise din convingere în timpul ocupației. Asta nu-l face însă să aibă o părere mai bună despre democrație. De fapt, nici cu el însuși n-avea o relație amicală. Înaintea tentativei reușite, mai făcuse două încercări de a se sinucide. Și din romanul apărut în 1929 la Gallimard* îți poți da seama de simpatiile lui.

Pe atunci îl interesau Italia lui Mussolini și Rusia lui Stalin. Îl fascina comunismul, dar de la distanță, în timp ce democrațiile i se păreau secătuite. Nu întîmplător decorul în care are loc acțiunea romanului e Grecia. Leagănul democrației li se pare o vechitură sărăcită și scîlciată personajelor sale, chiar și celor care n-au ochi să-i vadă nici pe fasciști, nici pe comuniști. O lume internațională pestriță – diplomați, oameni de afaceri străini și turiști plini de bani – își face veacul la Atena. Bîrfe, petreceri, intrigi amoroase și căsnicii eșuate. Franțuzoaica Margot, tînără, bogată și măritată cu un diplomat italian, un gigolo pe care-l întreține tot mai dezamăgită, îl adăpostește în apartamentul ei de la hotel