Ca oraş, Oneşti e de-o seamă cu mine, s-a născut în 1952. La început a fost o colonie de barăci pentru constructorii de pe şantierul platformei petrochimice, apoi au apărut primele blocuri muncitoreşti. Un frate de-al tatei a muncit şi el pe şantierul acela, ca fierar betonist. Ceva mai tîrziu, pe acolo a trecut, cu un scop precis, George Călinescu şi pe urmă a scris un reportaj la gazetă - dar nu neapărat pentru asta îl iubesc oneştenii.

Pe vremea cînd eu aveam în jur de zece ani, la Oneşti se înfiinţa primul cenaclu literar, iar cîţiva ani mai tîrziu avea loc prima ediţie a „Zilelor culturii călinesciene”, care anul acesta au ajuns la a 45-a ediţie. Perioada de glorie a acestei manifestări ar trebui plasată probabil în anii ‘70 şi ‘80, cînd aici poposeau pentru cîteva zile personalităţi de prim plan ale culturii româneşti, ca să dezbată despre moştenirea culturală a lui George Călinescu, dar şi pe teme din actualitatea literară, artistică şi, în subtext, chiar politică - şi trebuie spus că uneori săreau scîntei! Erau cîteva zile de reîmprospătare prin dialog a minţii şi sufletului, căci ele prilejuiau publicului întîlnirea cu poeţi, prozatori, critici-istorici literari şi de artă, plasticieni, muzicieni, ba chiar şi filosofi, fiecare ilustrîndu-se cu ce avea mai bun. De la, să zicem, Nichita Stănescu sau Eugen Simion la Nicolae Manolescu şi Constantin Ciopraga, sau de la George Bălăiţă şi Nicolae Breban la Mircea Cărtărescu şi Al. Cistelecan - dar lista e atît de lungă încît încercarea de a o epuiza e, din capul locului, fără şanse de reuşită.

Ei, şi uite-aşa, în cele din urmă am ajuns şi eu pe lista aceea, mai la coadă, cum se şi cuvine, într-o perioadă în care ceilalţi, premianţii, s-au cam plictisit şi n-au mai venit, iar unii dintre ei s-au dus de tot.

Patruzeci şi cinci de ani e o viaţă de om. Iar omul care şi-a închinat viaţa acestei idei es