E cam greu de susținut că Bucureștiul e un oraș tocmai-tocmai ”european” (spre deosebire de Oradea, Timișoara sau Cluj, să zicem). După zecile de mii de câini vagabonzi care viermuiesc pe străzi (ba și pe sub străzi, că doar am văzut cu toții maidanezi prin metrouri), ai zice că nu-i. Și n-ai zice rău. Dacă până și Wikipedia, scumpa de ea, dă o listă cu țările lovite de această plagă (articolul ”Street dog”), listă pe care Mioriția noastră e alături de patru țări asiatice, una americană (Puerto Rico!) și două europene (Rusia și Serbia), ce să mai zici?! Am scris ”Mioriția”, dar articolul e, de fapt, despre București. Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului!
Totuși, există oaze distincte de europenitate în Capitală. Nu le prea găsești prin palate (Victoria, Cotroceni, Auschnitt), ci prin baruri și pub-uri, unde europeni intra și extra-comunitari beau ca-n Vest la prețuri de Est, că de-asta vin aici. Pentru azi, am ales Fire Club, de pe Gabroveni, în greu-încercatul nostru Centru Vechi.
De unde s-o trage legenda că ”În Fire vin oameni cu care ai ce vorbi”, nu știu. Dar din câte am văzut, auzit și băut acolo, e adevărată: vine lume de toată mâna, și mai sărăcuță (ca mine) și mai bazată (ca tine), foarte dispusă la schimb de opinii pe varii subiecte, exprimate în varii limbi, după gena fiecăruia. Am auzit în Fire vorbindu-se nemțește, franțuzește, ungurește, românește, basarabenește, italienește, rusește, grecește, spaniolește și polo... polo... în polonă. Plus Limba Lumii, bunînțeles.
Ba, într-o noapte densă, niște băieți s-au apucat să scandeze ”Sa-kart-ve-lo, sa-kart-ve-lo!”, de nu știam ce să cred, că n-auzisem niciodată o limbă ca a lor. M-am gândit c-or fi daci dezcriogenați și că Densușianu, săracul, a avut dreptate, dar m-a lămurit un ochelarist de la masa mea (beat ca tot poporul, la ora aia): ”Taci, că nu știi. Sunt suporterii georgieni, au v
