Încep monologul meu prin a mulţumi unei persoane speciale pentru efortul de a mă suporta atâţia ani. Gălăgioasă, prea firavă sau prea sătulă să mai co-exist cu fiece lucruri din experienţa mea de după naştere, această persoană mi-a indus plăcut sentimentul de apartenenţă la ceva. Aş fi crezut uneori că aparţin acestei lumi însă de multe ori ea mi-a demonstrat că aparţin doar mie şi ar fi fost aproape inevitabil să nu aparţin şi ei. Salutul meu de început, atunci când am făcut cunoştinţă, a fost pe departe unul cât se poate de penibil, un urlet aproape cras completat de lacrimi şi lacrimi şuvoaie izvorâte din dorinţa mea de a mă face remarcată. Cu toate acestea însă, cu acest proces îndelung de a mă lupta continuu cu dorinţa de a fi ceva în acest spaţiu aş zice anormal, ea, acea ea, a înţeles de fapt esenţa lucrurilor şi mi-a dat aripile necesare pentru a reuşi să mă înalţ spre idealul meu şi desigur, fără cârje intelectuale, fără obstacole psihologice şi fără prea multe circumstanţe atenuante, am reuşit. Asta datorită ei. Cuvintele mele, nenumăratele mele cuvinte i le dedic astăzi, bunicii mele, cea care tot astăzi împlineşte 89 de ani. Tot astăzi este Ziua Internaţională a Vârstnicilor, şi deşi am spune toţi că aceşti pământeni uitaţi de timp ar avea motive de bucurie, nu au. Pentru bunica mea nici măcar ziua de naştere nu mai reprezintă nimic. Ridurile accentuate de pe faţa caldă îţi arată că a trăi în România este pe departe cea mai grea luptă, o luptă permanentă cu sistemul, cu oamenii, cu această corupţie care te sălbăticeşte şi te transformă din pământean onest ce te credeai într-un sclav. Pentru ce să sărbătorească? Hainele slinoase ale bătrâneţii le îmbracă zi de zi, nu mai ştie când şi cum şi-a îngropat copiii iar după ani de muncă, zeci de ani de durere şi poate mii de ore nedormite, această făptură angelică trăieşte cu o pensie mizerabilă de doar 300