Scris de Cristian Horgoș - Existenţialismul şi apetitul dlui Svedberg pentru visul transcedental se întâlnesc într-o piesă serios de simpatică.
Regizorul Mănuţiu şi-a propus să apropie şi publicul orădean de enigmaticul erudit Emanuel Svedberg (n.1688), supranumit de către Balzac «Buddha al Nordului», înnobilat în viaţă de regina Suediei sub numele de Swedenborg şi întronat (postum) ca părinte al bisericii Swedenborgiene.
Pentru o aşa misiune incitantă, Mihai Mănuţiu a închipuit un scenariu post-modernist, a apelat la o muzică originală (compusă de Şerban Ursachi) şi la o coregrafie pe măsură (Vava Ştefănescu), la decoruri gen Dexter’s Laboratory („instalate” de Adrian Damian), la costume fanteziste (marca V-tin Codoiu) şi, mai ales, la actori curioşi şi ei să developeze visele para-psiho-pupu ale misticului savant scandinav.
Aşa cum, cităm din monologurile piesei – raiul şi iadul se stratifică şi se întrepătrund uneori, tot aşa şi spectacolul „Domnul Swedenborg vrea să viseze” se întreţese pe mai multe nivele de percepţie.
Dacă ai o migrenă ce-ţi taie pofta de intermezzo-uri filozofico-existenţiale (la urma urmei, şi Swedenborg îi dă cu bastonul în cap existenţialistului Jean Paul Sartre), te poţi delecta cu incantaţiile melodice, cu comicările demonului poleit în aur, cu replicile simpatice şi chicotele erotice. Ideea spectacolului te pătrunde oricum, ca şi „cuiul penetrant” a cărui teorie o ţine, la moment dat, alter-ego-ul eroului principal.Oglindă, oglinjoară…
De fapt, pentru a creiona multipla şi contradictoria personalitate a omului de ştiinţă fascinat de visele divine şi măcinat de visele lumeşti, toate celelalte personaje devin oglinjoare ale eroului „prea-des-adormit”. Iar aceste cioburi, puse cap la cap, reflectă o imagine per-ansamblu. Astfel, alter-ego-ul povestitor se achită, cu mult şarm, de descrierea aspectelor pământen
