După cum știați prea bine de la școală (dar ați uitat, nu strică să v-amintiți), efemeridele sunt chestiile alea zburătoare de prin deltă, care au doar aparat reproducător, nu și aparat digestiv; cu alte cuvinte, trăiesc doar pentru sex și deloc pentru stomac (spre deosebire de mine, care funcționez exact invers). Nu-i vorbă, că nu trăiesc mult, doar o zi, de la răsărit la apus: cade seara, pa și pusi efemeride! Mor toate (bucuria peștilor). Întrebare: ce gândește o efemeridă de-asta? Ce griji o chinuie, care-i sunt proiectele de viitor? Sau, mai simplu: efemerida știe că-i efemeridă, sau se crede sempiternă, ca domnul Iliescu, de pildă?

Sincer, eu nu mi-am pus problema, având alte chestii mai urgente pe cap. Și-a pus-o însă autorul acestei piese*, care-a găsit un teritoriu necălcat de picior de dramaturg: scurta viață fericită a feromonilor. Ai cui feromoni?! Păi, ai mei, ai tăi, ai nevesti-ti (nu neapărat în această ordine)... în orice caz, ai feromonilor speciei noastre, să nu vă imaginați că vă trimit la o piesă cu câini în călduri! Nu că zilele astea n-ar fi câinii la modă, dar nu de ei și de căldurile lor e vorba în piesă, ci de căldurile noastre, ale oamenilor. Care, în treacăt fie spus, suntem la fel de caraghioși ca maidanezii când ne pălește damblaua îndrăgostirii, dar măcar nu rămânem îmbârligați după acuplare. Cel puțin, nu fizic.

Dar psihic? Nu știu, nu mă bag, asta-i treaba feromonilor. Dacă ei fac pe efemeridele și mor în timpul țigării de după, atunci nu rămânem; dacă ei supraviețuiesc, am pus-o: cădem în găleata cu iubire. Din piesă se-nțelege că feromonii doamnelor sunt mai rezistenți și predispuși s-o bage pe respectiva în belea, iar ai domnilor sunt fataliști și mioritici, mor de bună-voie când le vine sorocul, nu s-agață de viață ca ciulinul de lâna oii; eu am unele dubii.

Ce este recomandabil la o piesă ca asta? Aproape t