Prea proaspăt doliul, care a lovit de curînd lumea noastră, a celor trăind intens bucuriile şi înţelesurile văzului, prea brutală percepţia acestei pierderi, ca să-i poţi lua ordonat măsura. Mă năpădesc, parcă de pretutindeni, amintiri ce-şi tremură lumina lor de adevăr trăit, neştiutoare de vreo precaută stilizare. Nu era un om lesne acomodabil, acela răsărindune acum în faţă, – de pe catafalcul lui, imperial susţinut pe trepte de coroane şi buchete; nu era un semen docil, care să-şi lase precar silabisită existenţa, redusă, cum spunea Malraux, la o „sărmană grămăjoară de secrete”.

S-a vădit capabil a străbate împrejurări contradictorii, era à l’aise în medii imprevizibile, aliind altitudinilor senioriale o camaraderie destinsă, eficientă ca o charismă. Mă învăţasem să-i fac încredere când spunea Nu!, cînd explica pertinent, de ce cutare proiect, de aparenţă anevoioasă, era dincolo de realizabil. Încredere, pentru că de obicei, la cîteva zile, peste orice aşteptare, după ce se frămîntase nesilit de nimeni, Mihai venea cu soluţia problemei, – un Da! smuls condiţiilor vitrege, obstacolelor îndărătnice. Într-o ţară unde bîntuie promisiunea facilă, prea des acompaniindu- se cu dezistări dezonorante, voinţa de a cumpăni lucid gestul constructiv, de a-l concepe responsabil, dincolo de immature aproximaţii, îmi pare că aparţine unui patrimoniu rar, de exigenţe etice.

Acţionau, în deprinderile definindu-l pe Mihai, imperative meritorii, asumate statornic. Ca să aline, bunăoară, nevoi stringente, la cei care-i erau sufleteşte aproape, el le ieşea generos în întîmpinare, adesea înainte de a apuca să-şi strige necazul. Ştia să dispreţuiască verbiajul steril, suficienţa parazită, dar şi să se implice, el, direct, fără menajamente, în truda subalternă, anonimă, la care n-ar fi consimţit nici un director produs peste noapte, din combinaţii ale neantului