Omul se defineşte ca fiinţă a spiritului prin relaţia cu Dumnezeu. Cele două atitudini fundamentale, a crede şi a nu crede, comportă, fireşte, o infinitate de nuanţe. Pentru atei, de la tăgada totală (semn al recunoaşterii, de altminteri, căci nu poţi nega inexistentul!) la transformarea Demiurgului într-un mecanism ceresc. Pentru credincioşi, de la mistica lui „Crede şi nu cerceta!” a Sfântului Augustin („De Confessiones”) la zguduitorul „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” al Sfântului Apostol Pavel (Marcu 11, 24).

Între cei care cred, o categorie aparte le aparţine celor supăraţi pe Dumnezeu. Fiinţe puternice, cu destin atipic, purtând în suflet cicatricele succesive ale loviturilor sorţii, ei se revoltă împotriva nedreptăţii la care sunt supuşi în mod repetat (vezi Iov), uitând sau făcându-se că-şi uită statutul de aleşi, structura specială şi victoriile incredibile datorate tocmai planului Providenţei. Căci ce e oare cearta cu Dumnezeu altceva decât un semn al iubirii, al dragostei pătimaşe şi profunde, fără limite, rară chiar şi printre muritori?

Aşteptăm îngeri, trăim năluciri, străbatem lumea ca oamenii dintâi, iluminaţi de viziuni şi de taine. Uneori căpătăm răspuns, nu totdeauna pe cel aşteptat, dar semnul sigur că nu suntem singuri pe lume, că Dumnezeu există ne vine prin mesageri.

În existenţa pe care o socoteam previzibilă, în singurătatea în care ne adânciserăm ca într-o moarte, apar acei soli enigmatici, intruşi pe care economia vieţii de până atunci nu-i făcea posibili, nou-veniţi sub atingerea cărora zidurile bietei noastre fortăreţe se prăbuşesc ca în faţa sunetului divin al trâmbiţelor Ierihonului.

Chiar dacă ne sperie dezinvoltura cu care pătrund în existenţa noastră, n-avem altă cale decât aceea de a-i primi. Tăgăduindu-le misiunea, refuzându-le mesajul, îl respingem, o dată mai mult, pe Dumnezeu, ca evreii blestemaţi