Motto: "De-a mea tristă pusăciune, Te îndură, zeu de foc! De nu vrei protestăciune Să întind în orice loc." (C. Negruzzi)

Tătuca Voronin era necesar Partidului Comuniştilor mai mult decât viceversa. Parafrazând o maximă voltairiană – să nu fi existat, el ar fi trebuit inventat. Autoritarismul său se plia pe aşteptările unei societăţi insuficient democratizate şi pe structura unei formaţiuni aparent desovietizate. Dar astăzi cârmaciul nu e decât pe post de ancoră. Pe de o parte, respectivul este asemeni unui lup bătrân care trebuie să ţină în frâu o haită, pe de altă parte însă, perpetuarea sa în funcţia de lider anchilozează orice speranţă de reformare a partidului. Una din două: fie n-a ştiut / nu ştie când să se retragă, fie lingăii din anturajul său nu i-au permis şi nu-i vor permite s-o facă.

Într-o anumită măsură, Vladimir Voronin este "ultimul mohican comunist", întrucât formaţiunea pe care o conduce reprezintă o struţo-cămilă doldora de oportunişti căpătuţi, cu retorică bolşevică învăţată mecanic şi, mai nou, cu predilecţii subversive. Nu mi-i imaginez pe potenţialii săi succesori să lăcrimeze în public în faţa unui înalt prelat sau în ziua comemorării datei în care naziştii au atacat Uniunea Sovietică. Nu cred că "revoluţia de catifea" a fost ideea lui Voronin. Nu de debandade are nevoie la vârsta la, ci de escapade pe la sanatorii.

Voronin ne-a obişnuit cu limbajul său trivial, cu mârlănii şi expresii din puşcării. L-am îndurat, pentru că majoritatea l-a votat. Dar, de la un timp, rolul pe care i l-au atribuit ortacii îl descalifică. Invectivele i s-au întors împotrivă ca un bumerang. După ce l-a numit pe un opozant politic "Michelle de Schizofrenie" şi i-a tot îndemnat pe jurnalişti să consulte medicii, se pare că anume dânsul prezintă simptome de schizofrenie. Cum altfel poate fi apreciat discursul său, de joia trecută, din faţa Palatului Re