Potrivit Encicopediei Române, o encicolpedie online 100% românească, aflăm următoarele:
Vasile Pârvan (n. 28 septembrie 1882, comuna Huruieşti, jud. Bacău – d. 26 iunie 1927, Bucureşti), istoric, arheolog, filosof al istoriei, membru al Academiei Române.
Face primele studii la Bereşti-Covurlui şi Bârlad, urmând, apoi, istoria şi arheologia la Universitatea din Bucureşti, având ca profesori pe Nicolae Iorga şi Dimitrie Onciul (1904). În perioada 1905 – 1908 se specializează la Jena, Berlin şi Breslau (unde obţine doctoratul în filosofie cu teza Die Nationalität der Kaufleute im römischen Kaisereiche. Eine historisch-epigraphische Untersuchung, 1909). Din 1913 devine profesor titular la catedra de istorie veche, epigrafie şi antichităţi greco-romane a Universităţii din Bucureşti.
Este considerat părintele şcolii arheologice româneşti, lui i se datorează primul plan de efectuare a unor cercetări organizate la nivel naţional şi aplicarea acestuia, prin efectuarea de săpături, în mai multe sit-uri arheologice din Dobrogea şi Muntenia. Coordonează şantierele de la Histria (descoperită de el în 1913), Callatis, Ulmetum, complexul dacic din Munţii Orăştiei sau din cadrul unor aşezări neolitice şi dacice din Câmpia Dunării.
Membru corespondent (1911), titular (1913), vicepreşedinte (1921 – 1922) şi secretar general (1923 – 1927) al Academiei Române. Este unul dintre fondatorii Institutului de studii sud-est europene (1913). Conduce, în calitate de director, Muzeul Naţional de Antichităţi (din 1910) şi Şcoala română din Roma (din 1921). Iniţiator al publicaţiilor “Ephemeris Dacoromana” (1923) şi “Diplomatarium italicum”. Membru al mai multor prestigioase organisme ştiinţifice internaţionale: Comisiunea monumentelor istorice (din 1913), Institutului arheologic german (din 1913), “Pontifica Academia Romana di Archeologia”, “Reale Società Roman
