Executivul lui Ponta este al nu ştiu câtelea guvern care ne spune cât de necesară este descentralizarea administrativă a României. Dacă ne luăm după surse, proiectul de descentralizare este unul amplu, în profunzime, care urmăreşte o reformă reală a administraţiei. Rămâne, însă, veşnica întrebare: este suficient doar proiectul efectiv sau e nevoie şi de o voinţă politică la fel amplă, care să intre, de asemenea, în profunzime, tocmai în zona „baronilor locali” de tot felul, care astfel ar putea să fie puţin deranjaţi în coabitarea lor.
Dacă luăm cele mai recente exemple, cele ale guvernărilor din ultimii 6-7 ani, putem observa că descentralizarea era la fel de imperios necesară, dar a rămas la stadiul declarativ. Guvernele Tăriceanu şi, mai apoi, Boc nu au avut curajul politic de a merge cu această descentralizare până la nivelul judeţelor, pentru că această adevărată reformă nu se face printr-un proces de mutare simplu, adică transferarea responsabilităţilor dinspre administraţia centrală spre cea locală cu tot cu personal. Orice proces de reformă atrage cu sine un val de nemulţumire, o scădere a popularităţii deoarece – ca la la orice reformă – vor exista nemulţumiri, iar aceste nemulţumiri se „traduc” în politică prin sancţionarea la vot. Iar pe vremea lui Tăriceanu şi a lui Boc, rundele de alegeri s-au succedat continuu pentru ca partidele respective să-şi permită riscul electoral al unei reforme, fie ea numită şi descentralizare. La aceasta s-au adăugat şi interesele de partid, deoarece altfel putea un partid aflat la guvernare să conducă prin instituţii puternic centralizate şi cu mult mai greu dacă prin centralizare oferea puteri sporite administraţiei locale, unde culoarea politică era diversă.
Acum, USL îşi asumă un risc politic major prin acest proiect de descentralizare. Chiar dacă nu au o miză internă deosebită – guvernarea centrală sau
