O teorie nouǎ aratǎ cǎ Luna ar putea fi fostul satelit natural al planetei Venus, pe care l-a pierdut și a fost capturat de câmpul gravitaţional terestru.

Această teorie, numită a impactului gigantic, are, totuşi, punctele ei slabe, cum au şi teoriile alternative asupra formării Lunii, discutate recent la o conferinţă dedicată acestui subiect. Ideea contrazice concepţiile marii majorităţi a cercetătorilor, care consideră că Luna s-a format acum cca. 4,5 miliarde de ani, când un corp ceresc de mărimea unei planete s-a ciocnit cu Pământul în formare.

Alte teorii alternative sunt cele ale fisiunii și acreției binare. Teoria fisiunii, care afirmă că Luna ar fi o bucată desprinsă din scoarţa şi mantaua terestră ca urmare a forţei centrifuge generate de o rotire foarte rapidă a Terrei. Teoria acreţiei binare susţine că Luna şi Terra au luat naştere în acelaşi timp şi în aceeaşi regiune a spaţiului, din materialul care s-a aglomerat formând două corpuri spaţiale distincte – Terra şi satelitul său natural.

O problemă comună teoriilor fisiunii, acreţiei binare şi capturării este faptul că ele nu pot explica valoarea ridicată a momentului cinetic al sistemului Lună-Pământ. Oamenii de ştiinţă cred că, iniţial, viteza de rotaţie a Pământului era foarte mare, astfel încât o zi dura doar 5-6 ore, iar Luna se găsea foarte aproape de Pământ. Dar, treptat, rezistenţa creată de forţa mareică (o consecinţă a forţei de atracţie gravitaţională) a dus la încetinirea rotaţiei Pământului şi a împins Luna pe orbita ei actuală. Un argument împotriva teoriei capturii este faptul că, în solul selenar şi cel terestru, compoziţia de izotopi este foarte asemănătoare, ceea ce sugerează o origine comună a celor două corpuri cereşti. Dar, dacă analizele vor arăta că şi compoziţia lui Venus şi a Terrei sunt asemănătoare între ele, atunci acesta ar fi un argument în favoarea teorie