Una dintre armele cele mai teribile de luptă împotriva oricărui sistem de opresiune rămâne cuvântul scris. Cuvântul devine o grenadă ce poate exploda la fiecare pas, iar literatura – un teren minat.

În ciuda perioadei anacronice pe care a traversat-o societatea românească de-a lungul celor patruzeci şi trei de ani de totalitarism, mă refer la perioada comunistă, cu unele excepţii, desigur, şi cu tributul plătit puterii, literatura română, şi în special poezia, au cunoscut o dezvoltare neobişnuită, paradoxală, comparabilă, poate, cu perioada interbelică. În acest sens, mult hulita afirmaţie a lui Nicolae Breban, precum că dictaturile creează premisele apariţiei unor genii pare să nu fi fost o simplă petardă literară aruncată în vânt pentru a produce fum şi a ascunde o parte din adevărul epocii de aur, privind lipsa de reacţie a breslei scriitorilor (cu excepţiile de rigoare) la aberaţiile regimului comunist. Argumentul lui Breban ar fi fost acela că în vremea dictaturii energiile se canalizează spre un singur ţel. Ele nu se risipesc în mii de acţiuni mărunte. Ţelul acesta este lupta cu sistemul, care cunoaşte mai multe forme sociale, dar şi culturale. Avem de-a face cu o rezistenţă individuală, cu una de grup, dar putem vorbi, în unele cazuri, şi de rezistenţa de masă. Una dintre armele cele mai teribile de luptă împotriva oricărui sistem de opresiune rămâne cuvântul scris. Cuvântul devine o grenadă ce poate exploda la fiecare pas, iar literatura – un teren minat. Sub dictatură metafora înfloreşte. Se transformă într-o lupă, într-un telescop prin care poţi contempla „corola de minuni a lumii”, dar poţi aprinde, focusând razele de lumină într-un singur loc, corăbiile duşmanului care te asediază.

Dar o dictatură presupune şi obedienţă, aliniere la ideologie, laşitate, perversiune. Totuşi, dacă stăm să ne gândim mai bine, între ravagiile democraţiei şi cel