Italia respiră spectacol și dramă, iar teatrul politic din peninsulă nu face excepție. În ultimele două decenii, politica italiană a fost o succesiune de crize politice, generând un mediu volatil care a inhibat reformele structurale de care țara avea nevoie pentru a-și regăsi competitivitatea. Silvio Berlusconi, liderul care, în ciuda numeroaselor controverse legate de numele său, a constituit principalul factor de continuitate în tot acest timp, a generat recent un nou episod din foiletonul dramelor politice care au punctat istoria recentă a Italiei. Retragerea sprijinului acordat guvernului condus de Enrico Letta este un gest intempestiv – deși nu surprinzător –, care vine într-un moment nefericit pentru țară și riscă să genereze efecte serioase asupra stabilității economice a Italiei, ca și asupra credibilității principalului său partid de centru-dreapta. Criza actuală vine la doar șapte luni de la ultimul scrutin parlamentar din Italia. Alegerile de atunci ar fi trebuit să fie un semnal de alarmă pentru clasa politică, rezultatul excelent obținut de mișcarea populistă Cinque Stelle condusă de comicul Beppe Grillo fiind o expresie a unei falii crescânde între partidele tradiționale și cetățenii țării. Această falie este în bună măsură rezultatul performanțelor economice modeste ale Italiei. De zece ani, statul este prins într-un cerc vicios al stagnării economice. Rigiditățile de pe piața muncii generează bariere greu de surmontat pentru cei care își caută primul job, blocajul traducându-se într-o rată a șomajului în rândul tinerilor de 40%.Datoria publică, cifrată la 2 mii de miliarde de euro, reprezenta anul trecut 126% din produsul intern brut – o rată de trei ori mai mare decât cea a României. În aceste condiții, criza datoriilor suverane a prins Italia în ochiul furtunii, aceasta evitând la limită soarta Greciei. Acest lucru s-a produs grație politicilor pr