„Cine nu este gelos, nu iubeşte!”. Cât de adevărată este aceasta vorbă în care mulţi dintre noi ne găsim refugiu pentru actele cu adevărat barbare pe care le facem din, spunem noi, prea multă iubire - neîmpărtăşită, avem impresia - pentru celălalt? Gândim că dacă ne ascundem după acest paravan imaginar care ne apără atunci când ne comportăm ca nişte nebuni când el/ea are telefonul închis, avem şi scuză perfect valabilă pentru „boala” noastră, cel mai probabil, incurabilă. Iar, în ultimii ani, psihologii şi-au rotunjit considerabil veniturile datorită amorezilor pe care gelozia îi macină zi de zi, pe unii atât de grav încât comit acte de violenţă cu final tragic.

La Freud, iubirea este întotdeauna ambivalentă, ceea ce uzual numim iubire, conţine întotdeauna şi ură, una dintre funcţiile iubirii fiind aceea de a face ca ura să pară inofensivă. De cele mai multe ori, confundăm iubirea pentru celălalt cu obsesia de a-l şti al nostru, de a-l controla la fiecare pas, de a-i număra fiecare respiraţie şi fiecare gând. Credem că asta înseamnă dragostea, însă sfârşim prin a-l trata ca pe un obiect şi avem pretenţia egoistă să-l manevrăm numai noi, zi de zi, lună de lună, o viaţă întreagă dacă se poate, deşi acest tip de atitudine nu face decât să-l sufoce şi să-l îndepărteze de noi. Credem că dacă dăm ordine şi emitem pretenţii, dacă supraveghem şi controlăm totul cu minuţiozitate bolnăvicioasă, totul va fi perfect în următorii 40 de ani şi vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi, ca în poveştile cu final fericit cu care ne-am îmbătat în drumul spre maturitate. Ne transpunem în stăpânul lui, în mânuitorul de telecomandă prin care îi controlăm existenţa, iar pe el am vrea să-l prefacem într-un roboţel a cărui cheie să o manevrăm numai noi, ca un stăpân despotic. Nu înţelegem că şi bărbatul/femeia pe care (credem că) îl/o iubim este o persoană vie, cu gândire proprie