În Poetica sa, Aristotel îl numea pe Eschil „părintele tragediei“. Ne-au rămas 6 tragedii din cele 73 (sau 90) pe care se pare că le-ar fi scris; o a șaptea – Prometeu înlănțuit – îi este atribuită convențional, fără însă a exista certitudine cu privire la paternitatea textului.
Tragediile antice grecești nu sunt o alegere facilă de repertoriu. Personajele nu sunt numeroase, dar prezența corului - element esențial al tragediei antice –, cu intrările și ieșirile sale dificil de justificat și coregrafiat, riscă să transforme orice spectacol într-o suită de treceri prin scenă ale unui grup compact de oameni. În vremea lui Eschil, corul era alcătuit din 50 de oameni, pentru ca mai apoi să numere 12 (pe vremea lui Sofocle), respectiv 15 (în vremea lui Euripide).
Tragediile antice erau scrise pentru spații radical diferite de sălile de teatru de azi. Actorii – în vremea lui Eschil în număr de doi – jucau roluri multiple, iar transformările se făceau prin schimbarea măștilor și adăugarea unor obiecte vestimentare simbolice, după caz. Tragediile însemnau politică, iar teatrul trebuia înțeles ca instituție esențială în conducerea polisului. Personajele sunt fabuloase, supra-eroi pe ai căror umeri apasă greutatea lumii: eroi extraordinari în situații extraordinare.
Spectacolele contemporane după tragedii antice trebuie să respecte măcar în parte ritualul antic sau să trimită la trecut prin obiecte, forme, muzică - tocmai pentru că fiecare text este atât de puternic înrădăcinat în lumea și cultura greacă, încât a-l decupa din acea realitate înseamnă a-i altera sensul, puterea și logica.
Din întreg repertoriul clasic antic, Prometeu înlănțuit este cea mai puțin susceptibil de actualizare și reinterpretare, din cauza lipsei sale de dinamism. Tocmai de aceea, premiera de la Teatrul Național „Mihai Eminescu“ din Timișoara este un s
